Prima carte a lui Julian Barnes am descoperit-o în 2007, rătăcind printr-o librărie din Timişoara în căutarea acelui ceva menit să-mi coloreze nişte zile cam fade. M-a atras coperta, apoi unele rânduri citite în timp ce o răsfoiam. E vorba despre Scrisori de la Londra, pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar când am terminat-o mi-a părut rău că e doar atât.
Cine e Julian Barnes? Prezentările clasice ale editurilor sună aşa: S-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a lucrat ca redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.
Pe net există mai multe articole referitoare la el, unele superficiale, altele prea pretenţioase, dar cel mai bine îmi pare că l-a sintetizat Bedros Horasangian într-un articol de pe www.nemirabooks.ro, încă din titlu: Julian Barnes. Ironia ca o formă a libertăţii. Nu o să fac o recenzie a recenziei, pe cine interesează va căuta singur.
Scrisori de la Londra reuneşte cronicile pe care el le-a scris în perioada cât a fost corespondent la Londra pentru The New Yorker, plus alte câteva eseuri. Iată şi cum a ajuns să le scrie: [...] când Bob Gottlieb, redactorul-şef de la The New Yorker, m-a invitat la sfârşitul anului 1989 să fiu corespondentul revistei la Londra, am avut mai multe reacţii previzibile, deşi contradictorii. Ar putea fi o slujbă foarte frumoasă; ar putea fi o condamnare la închisoare pe viaţă; ar putea fi un post bine plătit; ar putea fi o capcană clasică pentru un romancier. Dincolo de aceste raţionamente însă, am auzit argumentul cel mai convingator dintre toate în favoarea acceptării slujbei: te va face să caşti ochii. Iată-mă cercetaş la Londra, mi-am zis; cercetaş în Anglia.
Aduc doar un fragment din cărţile lui Barnes aici, nu neaparat cele mai relevant, ci doar bun ca să vă faceţi o idee despre cum scrie.
Sutch nu e însă singurul candidat într-o ureche. Mai este Ana Hall, din partea Asociaţiei Alegătorilor Rainbow Ark, care propune autonomie politică în Hampstead, baterea de monedă la nivel local, introducerea medicinei homeopate în Serviciul Naţional de Sănătate, scoaterea treptată din circulaţie a maşinilor cu combustie internă, predarea în şcoli a teoriei reîncarnării, folosirea deşeurilor menajere ca îngrăşăminte şi plantarea pe scară tot mai mare a pomilor fructiferi. Mai este căpitanul Rizz, din partea Filierei Rainbow a Căpitanului Rizz, care promovează în primul rînd "eliberarea lungimilor de undă şi relaxarea legislaţiei privind autoritatea", măsuri considerate indispensabile pentru a atinge "libertatea personală necontrolată". El nu trebuie confundat cu Charles Wilson, zis Scallywag, din partea Partidului Curcubeul Împuţiţilor, al cărui program radical prevede abolirea statutului de biserică oficială acordat Bisericii Anglicane, privatizarea familiei regale, desfiinţarea tuturor legilor "care combat erotismul autentic", plus o "deşteptare spirituală" pentru Hampstead şi Highgate. (...)Candidatul liberal-democrat dr. Wrede este ginecolog, înalt şi arătos, capabil să se facă auzit până în fundul sălii fără microfon. Ai putea să-i încredinţezi uterul fără grijă, dar să-i acorzi încredere votîndu-l era o chestiune mai complicată. (...) Şi, din acest motiv, dr. Wrede a pledat cu însufleţire pentru reprezentarea proporţională în parlament şi a vorbit cu căldură despre TVU, iniţiale despre care unii crezuseră că sunt un post de televiziune şi alţii o afecţiune nedorită a organelor de reproducere, până când dr. Wrede a explicat că este vorba de Transferul Votului Unic.
Cine e Julian Barnes? Prezentările clasice ale editurilor sună aşa: S-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 şi 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secţia de limbi moderne. După încheierea studiilor, a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a lucrat ca redactor literar şi a semnat recenzii în New Statesmen şi New Review. Între 1979 şi 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen şi apoi pentru Observer.
Pe net există mai multe articole referitoare la el, unele superficiale, altele prea pretenţioase, dar cel mai bine îmi pare că l-a sintetizat Bedros Horasangian într-un articol de pe www.nemirabooks.ro, încă din titlu: Julian Barnes. Ironia ca o formă a libertăţii. Nu o să fac o recenzie a recenziei, pe cine interesează va căuta singur.
Scrisori de la Londra reuneşte cronicile pe care el le-a scris în perioada cât a fost corespondent la Londra pentru The New Yorker, plus alte câteva eseuri. Iată şi cum a ajuns să le scrie: [...] când Bob Gottlieb, redactorul-şef de la The New Yorker, m-a invitat la sfârşitul anului 1989 să fiu corespondentul revistei la Londra, am avut mai multe reacţii previzibile, deşi contradictorii. Ar putea fi o slujbă foarte frumoasă; ar putea fi o condamnare la închisoare pe viaţă; ar putea fi un post bine plătit; ar putea fi o capcană clasică pentru un romancier. Dincolo de aceste raţionamente însă, am auzit argumentul cel mai convingator dintre toate în favoarea acceptării slujbei: te va face să caşti ochii. Iată-mă cercetaş la Londra, mi-am zis; cercetaş în Anglia.
Aduc doar un fragment din cărţile lui Barnes aici, nu neaparat cele mai relevant, ci doar bun ca să vă faceţi o idee despre cum scrie.
Sutch nu e însă singurul candidat într-o ureche. Mai este Ana Hall, din partea Asociaţiei Alegătorilor Rainbow Ark, care propune autonomie politică în Hampstead, baterea de monedă la nivel local, introducerea medicinei homeopate în Serviciul Naţional de Sănătate, scoaterea treptată din circulaţie a maşinilor cu combustie internă, predarea în şcoli a teoriei reîncarnării, folosirea deşeurilor menajere ca îngrăşăminte şi plantarea pe scară tot mai mare a pomilor fructiferi. Mai este căpitanul Rizz, din partea Filierei Rainbow a Căpitanului Rizz, care promovează în primul rînd "eliberarea lungimilor de undă şi relaxarea legislaţiei privind autoritatea", măsuri considerate indispensabile pentru a atinge "libertatea personală necontrolată". El nu trebuie confundat cu Charles Wilson, zis Scallywag, din partea Partidului Curcubeul Împuţiţilor, al cărui program radical prevede abolirea statutului de biserică oficială acordat Bisericii Anglicane, privatizarea familiei regale, desfiinţarea tuturor legilor "care combat erotismul autentic", plus o "deşteptare spirituală" pentru Hampstead şi Highgate. (...)Candidatul liberal-democrat dr. Wrede este ginecolog, înalt şi arătos, capabil să se facă auzit până în fundul sălii fără microfon. Ai putea să-i încredinţezi uterul fără grijă, dar să-i acorzi încredere votîndu-l era o chestiune mai complicată. (...) Şi, din acest motiv, dr. Wrede a pledat cu însufleţire pentru reprezentarea proporţională în parlament şi a vorbit cu căldură despre TVU, iniţiale despre care unii crezuseră că sunt un post de televiziune şi alţii o afecţiune nedorită a organelor de reproducere, până când dr. Wrede a explicat că este vorba de Transferul Votului Unic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu