Queremos Paz

Oare cum mai pot dormi liniştiţi ăia care lucrează acum pentru Vântu şi Patriciu? Am văzut multe mizerii din '95 până azi, dar cred că niciodată nu s-a coborât atât de jos. Şi nu vreau să îmi închipui ce e dincolo de ce se vede la teve...

Jockey Full of Bourbon

El Morro

Gaudeamus

Mmmm... am fost ieri la Gaudeamus. Nice, vorba românului. Cu mici excepţii, totuşi. Unele cărţi erau mai scumpe decât pe site-urile editurilor, iar pe la unele case nu erau reduceri decât la tâmpenii pe care oamenii oricum nu le cumpără, oricât le-ar ieftini. Ce aş fi vrut să iau era la fel de scump ca de obicei, aşa că o să mai aştepte.

La autografele lui Rushdie era o coadă care mi-a amintit de buna organizare a unor bănci, aşa că am zis pas. Noroc că B a terminat repede cu SF-urile şi s-a aşezat el la rând, aşa că, până la urmă, tot m-am ales cu iscălitura lui Rushdie. Nu pe cartea nouă, că aia nu-mi place.

Şi, în două ore, am reuşit să mă hotărăsc la trei cărţi pe care le-am luat: Tehnica loviturii de stat, Curzio Malaparte; Casa lui Dostoievski, Jorge Edwards; Trei veri, Julia Glass. Pe prima o căutam de o vreme, a doua m-a făcut curioasă, iar a treia e pentru zile când n-am chef de profunzimi. Am mai ochit nişte chestii pentru sâmbătă sau duminică, la Nemira, Art şi Curtea Veche.

O bulină albă pentru ziua de ieri: spre deosebire de târgul din vară, nu m-am mai simţit ca la mall, nu era plin de disperaţi de care să te izbeşti în orice direcţie ai lua-o şi difuzoarele cu muzică sau vociferări în microfoane aveau un volum decent.

Vasyl Popadiuk

Rushdie la Gaudeamus

1938

Diana Krall

Şi a fost aseară. Live. Cât de curat sună vocea ei şi pianul. Picură... Două ore în care am uitat de România, de mârlănia politică şi de orice altceva.

Subconştient

Am început Kaputt, a lui Curzio Malaparte şi constat că o citesc cu mici pauze în care mă gândesc la mizeria umană pe care o scot la suprafaţă războaiele, la cât de cruzi au fost nemţii, la cât de puţini au mai rămas în viaţă din vremurile alea... Şi mă întreb dacă noi, cei care ştim doar din cărţi ce s-a întâmplat, am reuşit să învăţăm ceva din ororile alea.

Îmi aduc aminte, oarecum vag, că prin clasa a cincea sau a şasea îi ziceam mamei că singura ţară în care nu vreau să stau - dar chiar nu vreau, spuneam cu înverşunare copilărească - e Germania. E mult de atunci şi nu ţin minte exact în ce context am spus asta şi sub ce influenţă, dar ştiu cu precizie că am spus-o. Ironic sau nu, anul trecut a trebuit să decid: Germania sau România. Şi am ales... Motivele care mi-au influenţat decizia au fost de cu totul altă natură, totuşi, undeva în subconştient am o mare reţinere în faţa nemţilor. De fapt, nu ştiu dacă reţinere e cuvântul potrivit, mai degrabă respingere. Cu toate că experienţele mele personale cu nemţii nu au fost rele şi există aspecte pentru care îi admir, la fel cum am momente când mi-e dor de Mainz, de exemplu, sau de clădirile din Wiesbaden sau de ordinea de la ei, de lumina de toamnă de la ei şi de multe altele. Cu toate astea, cum spuneam, există o barieră invizibilă pe care nu o pot trece în privinţa lor. Mda... vorba unui amic: de Germania e mai bine să îţi fie dor decât să trăieşti acolo.

Deşi dură prin întâmplările pe care le spune, cartea lui Malaparte se citeşte uşor, pentru că are un stil de a povesti care echilibrează cumva trăirile. Exact când crezi că aluneci prea mult spre sila dată de război, are grijă să te repună pe picioare vorbind despre suflet, de exemplu. Un suflet care rătăceşte printre morţi, e drept, dar suflet. O să revin cu detalii după ce termin cartea, deocamdată am simţit doar nevoia să îmi aşez aici unele gânduri.

Papa Loves Mambo

Concurs Nemira

Una dintre noutăţile pe care Nemira a anunţat-o pentru Târgul de carte Gaudeamus, de săptămâna viitoare, este Sfidarea, al doilea volum din seria Jocurile foamei, de Suzanne Collins. După cum şi-a obişnuit deja cititorii, Nemira a organizat un concurs pe blogul editurii, pentru cei care îşi doresc cât mai repede cartea amintită. M-am numărat şi eu printre ei, iar acum este rândul meu să organizez aici un mic concurs care se va solda cu doi câştigători, fiecare dintre ei urmând să primească un exemplar din Sfidarea.

Fiind vorba despre SF, m-am gândit la două întrebări din domeniu. Aşadar:

1. Ce carte a lui Frank Herbert era cât pe ce să câştige premiul Locus, dar l-a pierdut în faţa lui Asimov?

2. Ce roman SF a fost interzis o vreme în Germania anilor '80?

Primii doi care răspund corect la ambele întrebări vor primi câte un exemplar din Sfidarea. Termen-limită: duminică, 22 noiembrie, ora 23.

De văzut

Sweet and Lowdown

Sean Penn joacă excelent rolul principal, un chitarist de jazz din anii '30, plus idei, dialoguri şi umor marca Woody Allen. De văzut. Nu vă obosiţi să vă întrebaţi de ce nu îl ştiţi pe Emmet Ray, e un personaj fictiv.

***

Blindness

Regizat de Meirelles, după o carte a lui Saramago. Nu tre' să spun mai mult...

Pe fugă

m-am săturat de vremea asta bosumflată

în weekend a fost Bucureşti-Cheia-Bran-Bucureşti, aduc poze mai încolo

de când cu accidentul, mă simt ca într-o cuşcă atunci când sunt în maşină la drum lung

aş mai bea un strop de cafea

abia aştept târgul de carte

cât de prost tre' să fii să mai crezi în Băsescu? da' chiar să CREZI!

n-am reuşit să fac rost de noul album Pink Martini. încă

merele au urechi? dar ochi?

într-o reclamă: se apropie sărbătorile de iarnă! cine v-a minţit? zic eu. mai este o lună şi ceva, fraierilor

Yorick.ro

O idee interesantă, o revistă despre teatru, susţinută de Nemira.

50 Ways to Leave Your Lover

M-am îndrăgostit. De scrisul lui Vişniec.

The Glass Palace

The Glass Palace - Amitav Ghosh - am cumpărat-o când am stat în Germania vreo două luni şi mi se terminase rezerva de cărţi luată de acasă. A fost o alegere oarecum la întâmplare, pentru că opţiunile în limba engleză nu erau foarte-foarte multe şi nu chiar pe gustul meu. Dar s-a dovedit o întâmplare plăcută. Pentru că mereu m-au atras cărţile care vorbesc despre lumi diferite de cea în care trăim noi, de viaţa de pe meleaguri mai puţin accesibile dincolo de ghidurile de călătorie sau documentarele de la teve.

Cartea asta vorbeşte despre Burma, India şi Malay, despre istoria acestor zone, despre oamenii care i-au făcut faţă, despre colonizare şi despre civilizaţiile care se ciocnesc uneori. Mi-a plăcut foarte mult faptul că autorul a amestecat într-un fel aproape insesizabil povestea cu detaliile istorice absolut necesare, pe care cei mai mulţi cititori nu au de unde să le cunoască altfel. Iar după ce eşti plimbat de-a lungul istoriei locurilor de care spuneam, inclusiv prin al doilea război mondial şi prin zilele noastre, stai şi te gândeşti cât de puţin ştiai despre colţul acela de lume, cât de complexe pot fi relaţiile dintre oameni şi cât de relativă e uneori noţiunea de naţiune.

Am văzut că Amitav Ghosh a apărut şi prin librăriile noastre, nu cartea asta, ci Cromozomul Calcutta, pe care încă nu am citit-o. Până una-alta, dacă aveţi de unde să luaţi The Glass Palace, o recomand cu plăcere.

Împreună

Împreună, a Annei Gavalda, am primit-o anul ăsta de ziua mea, de la J. Nu o să intru în corul celor care îi construiesc un piedestal, pentru că stilul ei nu m-a impresioant foarte mult. Dar mi-a plăcut ideea de a aduce împreună câteva personaje foarte diferite care consimt să găsească o cale de a convieţui.

Personajele sunt destul de bine conturate, iar povestea se concretizează tot mai clar pe parcurs, pe măsură ce înaintezi, e un fel de bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte... Asta te şi face să nu o abandonezi, să mergi mai departe, să afli ce se mai întâmplă.

Un aristocrat, o pictoriţă în devenire care face pe femeia de serviciu, un bucătar (nu ştiu de ce unii îi spun chelner) şi o bătrână pe cale să renunţe la viaţă. Din ei se compune amestecul de vieţi plasate în Parisul anului 2004, care vă poate ajuta să ignoraţi o după-amiază bosumflată de noiembrie.

Mai spun doar că nu mi-a plăcut finalul.

Ordinea naturală a lucrurilor

Cum arată lumea văzută de un psihiatru devenit scriitor? Precum cea a lui Antonio Lobo Antunes, de exemplu. Am citit doar Ordinea naturală a lucrurilor până acum şi nu neaparat mi-a plăcut. E destul de greu de explicat de ce... Antunes scrie extraordinar, povestirea lui curge, chiar dacă nu liniar, dar curge. Iar în spatele literelor îl întrevezi pe cel care ştie atât de multe despre psihicul uman. Ca atare, personajele lui parcă au sufletul scanat. Vocile lor se întrepătrund, vorbesc pe rând sau deodată, uneori pare un haos, deşi nu e. Totuşi, personajele lui m-au obosit. La fel şi faptul că, direct sau indirect, le sunt disecate sufletele. Pentru că, citindu-le, nu reuşeşti să scapi de psihiatrul care e în spatele scenei...

Antunes fost comparat cu destule nume din literatură, dar mie mi-a venit în minte Llosa. Un Llosa de cândva. Nu e chiar acelaşi stil, ca stil se apropie de alţii, dar eu asta am simţit, un pic din Llosa. Dincolo de toate comparaţiile, însă, lumea din cartea lui e doar a lui, după cum o spune chiar el:

Nu prea ştiu eu ce e realitatea. Realitatea e ceva subiectiv, fiecare o percepe în felul său. Ceea ce eu numesc realitate nu e neapărat şi realitatea altuia. Eroii din cărţile mele nu sînt reali. Dar au existat. Şi există în realitatea pe care o povestesc eu. Trebuie găsit un echilibru în ficţiune pentru ca povestea să aibă un sens. Chicago din povestirile lui Hemingway nu există, e un teritoriu inventat. Ucraina lui Gogol nu e Ucraina cea adevărată, ci o ţară inventată. Pentru că e mai comod pentru mine, eu numesc oraşul în care se petrece acţiunea din romanul meu Lisabona. Dar e oraşul meu subiectiv. E un oraş inventat pornind de la cum am simţit eu Lisabona, un oraş pe care doar din comoditate îl numesc Lisabona.

Eu şi Dali - Poveste suprarealistă

Am dat de ea într-un anticariat care vinde şi multe cărţi noi (sau aproape noi). Nu auzisem de ea, am citit referinţele de pe spate, am răsfoit-o un pic, dar de convins m-au convins cele câteva rânduri despre autor: fost ziarist, fost comerciant de tablouri false, cu închisoare la activ.

Cartea nu e scrisă cu cine ştie ce talent literar, poate şi pentru că nu ăsta e scopul. Atrage atenţia prin ceea ce spune, nu prin cum spune. Am început să o citesc fără să caut mai multe despre autor şi despre carte, ca să nu îmi influenţeze lectura. Totuşi, pe parcurs nu m-am putut abţine şi am gugălit un pic. Prea erau şocante unele detalii. Şi prea mare tentaţia de a mă întreba cât e adevăr şi cât e ficţiune. Unde vorbeşte şarlatanul şi unde scriitorul. Sau amândoi... Nici acum nu ştiu, deşi ultimele şase pagini au făcut un pic de lumină.

Nu o să povestesc, pentru că nu îmi place şi consider că e o prostie să faci asta, spun doar că este vorba despre Dali şi lumea lui ciudată.

Azi am găsit şi un interviu cu Stan Lauryssens.

Iar anul viitor o să fie gata şi filmul, cu Al Pacino în rolul lui Dali.

Noul album al lui Pink Martini

Două songuri de pe noul album al lui Pink Martini, cu influenţe clasice: Schubert şi Tchaikovsky.

But Now I'm Back - pentru ritm

şi

Splendor in the Grass - pentru voce

Încă nu ştiu dacă s-a confirmat concertul lor de luna asta.

Acum două seri în Jukebox: Cotton Eye Joe şi Meneaito. Sux.

Waltz

Normalitate

- Şi, dacă tot ai adus vorba de “carte bolnavă”, mi-am adus aminte că în ultima vreme e plin de cărţi cu personaje bolnave. Bolnave psihic! Zău, nu mai găseşti o carte cu şi despre oameni normali. Nu mai scrie nimeni despre normalitate, ci doar despre nebuni de toate felurile!
- Pai… cele cu oameni normali se cheamă documentare.
- Cele cu oameni normali sunt expirate.
- Ei, cum adică expirate??? Da' mai vrea omul să citească o carte relaxantă, nu? Altfel am impresia că citesc doar fişele medicale ale unora de la Bălăceanca. Da, exagerez, dar...
- Acum, dacă mă gândesc bine, şi în cărţile poliţiste, cărţile de spionaj, cărţile cu avocaţi, cărţile cu politicieni, cărţile... mă rog, în TOATE, oamenii sunt nebuni.
- Eu cred că toţi oamenii sunt nebuni. Asta e cea mai plauzibilă explicaţie.
- Oamenii "normali" sunt plictisitori. Ce să scrii despre ei?

(18 octombrie 2006)

The Admiral

Histoire d'un amour

Instrumental

Vocal

The Constant Gardener

Trailer

Regizat de Fernando Meirelles, după o carte a lui John le Carré (pe care nu am citit-o). Mi-a plăcut filmul ăsta, jocul lui Ralph Fiennes, felul în care e gândit scenariul, atmosfera creată - chiar dacă la început ai momente în care eşti tentat să îl etichetezi ca mediocru. E un film care trebuie judecat în ansamblu... Ştiu că unii vor strâmba din nas la subiect, e problema lor.