Cum arată lumea văzută de un psihiatru devenit scriitor? Precum cea a lui Antonio Lobo Antunes, de exemplu. Am citit doar Ordinea naturală a lucrurilor până acum şi nu neaparat mi-a plăcut. E destul de greu de explicat de ce... Antunes scrie extraordinar, povestirea lui curge, chiar dacă nu liniar, dar curge. Iar în spatele literelor îl întrevezi pe cel care ştie atât de multe despre psihicul uman. Ca atare, personajele lui parcă au sufletul scanat. Vocile lor se întrepătrund, vorbesc pe rând sau deodată, uneori pare un haos, deşi nu e. Totuşi, personajele lui m-au obosit. La fel şi faptul că, direct sau indirect, le sunt disecate sufletele. Pentru că, citindu-le, nu reuşeşti să scapi de psihiatrul care e în spatele scenei...
Antunes fost comparat cu destule nume din literatură, dar mie mi-a venit în minte Llosa. Un Llosa de cândva. Nu e chiar acelaşi stil, ca stil se apropie de alţii, dar eu asta am simţit, un pic din Llosa. Dincolo de toate comparaţiile, însă, lumea din cartea lui e doar a lui, după cum o spune chiar el:
Nu prea ştiu eu ce e realitatea. Realitatea e ceva subiectiv, fiecare o percepe în felul său. Ceea ce eu numesc realitate nu e neapărat şi realitatea altuia. Eroii din cărţile mele nu sînt reali. Dar au existat. Şi există în realitatea pe care o povestesc eu. Trebuie găsit un echilibru în ficţiune pentru ca povestea să aibă un sens. Chicago din povestirile lui Hemingway nu există, e un teritoriu inventat. Ucraina lui Gogol nu e Ucraina cea adevărată, ci o ţară inventată. Pentru că e mai comod pentru mine, eu numesc oraşul în care se petrece acţiunea din romanul meu Lisabona. Dar e oraşul meu subiectiv. E un oraş inventat pornind de la cum am simţit eu Lisabona, un oraş pe care doar din comoditate îl numesc Lisabona.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu