Marea

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse de buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice.
Şi-a mai aprins o ţigară, a întins mâna liberă peste masă şi a luat-o uşor pe a mea, fără să se uite la mine. Privirile căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă... Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să SIMŢI.
În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da. Şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
Şi spunea cineva că prietenia e un sentiment-surogat. E ca un fotoliu comod în care încerci să îţi găseşti plăcerea atunci când nu există pasiune, când intensitatea se rezumă la ceva confortabil. Poate că da... Egoism îmbrăcat elegant.