Linişte în octombrie

Am reuşit să termin Linişte în octombrie. Am lăsat la o parte examene, telefoane, articole, mailuri şi m-am destins. Brusc, dar conştient. Aveam nevoie de asta. Am gonit încordarea, starea de rău se retrage şi ea, cred că pur şi simplu am forţat în ultima vreme. Aşa că m-am retras în citit, ca pe vremuri, ignorând orice altceva.

Mi-a plăcut cartea, deşi e obositoare pe alocuri. Obositoare prin detalii. Deşi, pe de altă parte, tot detaliile sunt cele care îi dau calitatea. Numai că, aşa cum am mai zis, e vorba de proporţii, trebuie să ştii unde să te opreşti. Până la urmă, dincolo de balast, există câteva bucăţi relevante. Plus că tipul scrie foarte sigur pe el, iar asta mi-a plăcut mereu...
Toată vorbăria se învârte în jurul unei idei care pe mine mă macină de mult timp, iar partea frumoasă e că tipul nu încheie cu un verdict. Deşi cred că unii care vor citi cartea vor fi dezamăgiţi tocmai de asta. Dar lucrurile nu sunt mereu albe sau negre, nu poţi să tragi o linie clară între ceea ce îţi doreşti şi ceea ce faci. Mai ales când e vorba despre o relaţie bărbat-femeie. Sau invers. Totuşi, un lucru mi-e din ce în ce mai clar: o relaţie între doi oameni care nu au nimic în comun în afara unei oarecari pasiuni fizice (şi nu una extraordinară) sau a unui sentiment de comoditate va sfârşi prin a-l consuma pe dinăuntru pe unul dintre ei. Da, pentru că mereu doar unul din cei doi e conştient de anumite distanţe. Şi mai devreme sau mai târziu va căuta să umple în altă parte vidul ăla interior. Unora le reuşeşte, altora nu. Unii pot să se desprindă, alţii rămân prizonieri. Cert e că nu există reguli general valabile şi suntem nişte animale mai ciudate decât ne place să credem.

Am avut o poveste împreună, iar povestea noastră a ajuns să cuprindă toate poveştile de dinainte, astfel încât, în cele din urmă, acestea nu mai erau decât nişte digresiuni retrospective, superflue în povestea continuă a vieţii noastre împreună. Dar trebuie să existe şi altceva, trebuie să existe mai mult într-o persoană decât ceea ce se povesteşte şi ceea ce se poate povesti. Cea mai mare parte se pierde printre cuvinte...

Un mic fragment din carte, nu cel mai relevant, dar unul care mi-a atras atenţia.
Cum spuneam, finalul e deschis, nu spune nimic clar, nici divorţ, nici separare, nici dacă ea se întoarce sau nu, nici dacă ştie sau nu că el a înşelat-o.
Eu zic că odată ce ai devenit conştient de distanţa care te separă de cel de lângă tine lucrurile nu mai sunt la fel. Aşa cum nodurile în relaţii nu pot juca rolul de liant. Dacă s-a produs o ruptură, indiferent de motiv, nu mai poţi lipi cele două capete. Nu pe termen lung...
Mda, se poate divaga mult pe tema asta.
Aş recomanda cartea cuiva anume. Unui amic care s-ar regăsi, probabil, în ea. Oarecum. Dar n-o să o fac, pentru că e posibil să interpreteze greşit gestul meu. Deocamdată se păcăleşte că a făcut un pas corect când s-a însurat, deşi ocazional îşi mai pune întrebări...
În concluzie (nu doar la carte, ci ca rezultat al experienţelor proprii), dacă nu eşti sigur pe ce vrei, mai bine nu te bagi în angajamente de genul până când moartea ne va despărţi. Ştiu că nu e la fel de uşor de făcut pe cât e de spus.


E noros şi gri. Plumburiu chiar. Vreme care îţi permite să leneveşti fără să îţi pară rău că nu poţi ieşi din casă.
Ar merge un film, dar n-am nimic nou...