Prima zi, din ultimele cinci, în care am chef să ies din carapace şi să vorbesc. Aici. Singură. La urma urmei, nu e bine să exagerez brusc, nu? Prima zi a fost oarecum isterică, în sensul că m-a speriat. Apoi am realizat că mult mai rău decât să nu ai cu cine să ieşi la cafea (bere, îngheţată şi altele) într-un oraş neprimitor e să nu ai la cine să apelezi când eşti pus în situaţia să zaci la orizontală. În acelaşi oraş. După care am făcut un scurt inventar (am numărat pe degete şi îmi mai rămâneau unele libere) al oamenilor pe care îi pot suna şi mi-am dat seama că pe niciunul nu îl cunosc suficient de bine ca să ştiu dacă mi-ar înţelege sau nu starea. Şi frica. Totuşi, am găsit doi, dar nu am intrat în multe detalii.
Uite aşa am văzut în astea câteva zile toate tâmpeniile de la televizor şi am meditat la diverse mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că durerea nu te lasă să te pierzi printre poveştile din cărţi, nici să te concentrezi la învăţat nu te lasă... În schimb, are momente când e uşor neutralizată de prostia de pe ecran. Aşa că am pornit muzica, am stat în singura poziţie posibilă (culcat, adică) şi m-am uitat pe pereţi, la televizor şi la o bucată de cer.
Şi încă nu e gata...
Cu ocazia asta mi-am dat seama şi cât de mare e o prostie făcută recent. Deşi s-a terminat, tot prostie se cheamă. O fi având rostul ei, nu ştiu. Aşa se spune, că toate au un rost... Deşi, nu ştiu cum se face, de multe ori eu văd aşa-zisul rost al unor lucruri abia peste câţiva ani. Oarecum tardiv, vreau să spun.
Şi doar trei cafele în cinci zile. E şi ăsta un record pentru mine.
Mda... acum e un pic mai bine, deşi nu ştiu cât o să ţină. Dar am profitat de cele câteva clipe în care am simţit iar nevoia să fac parte din lume (chiar şi numai virtual), din spectacolul pe care l-am privit zilele astea doar pe geam.
Într-unul dintre filmele mai mult sau mai puţin cretine pe care le-am văzut (ieri, parcă), un personaj spunea: Lacrimile sunt atâtea câte sunt. Aşa că, atunci când cineva începe să plângă, altcineva se opreşte din plâns...