Frumoşii nebuni ai marilor oraşe

Există câteva cărţi (foarte puţine) la care mă întorc de câte ori simt că nimic altceva nu mă poate readuce pe linia de plutire. Şi de fiecare dată funcţionează... E genul de scriere care îmi redă liniştea, care mă face să uit orice altceva. Şi nu pentru că ar fi un scris pretenţios. Pur şi simplu, îţi pătrunde în suflet. Una dintre ele e La Medeleni (că tot mi-a amintit cineva de ea zilele astea). Ştiu, poate părea pueril, dar consider că e cea mai frumoasă poveste scrisă în cel mai plăcut mod. O alta, la care m-am întors azi, e Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Cine nu a pus mâna pe ea, ar fi păcat să nu o facă, deşi cred că e destul de greu de găsit. Eu am o ediţie veche, iar o reeditare nu am văzut, deşi am tot căutat... Nu am starea necesară să dau mai multe explicaţii, spun doar că pentru mine e cel mai bun leac. Aduc un fragment aici, nu neaparat cel mai reprezentativ.

Luă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom. În cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, un vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extermitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fântână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până când fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nicio femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.
Dar în ziua aceea - 21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace – nu receptă silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să-i astâmpere agitaţia câinelui pe care-l purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. Îl întinse, sprijinundu-l cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scântei de ţipete. Tresări neplăcut.
- Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Şi noaptea târziu, culcându-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.
Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice.
(...)
- Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.


Unora le-ar putea părea o carte învechită, demodată, prea încărcată de metafore. La urma urmei, ţine de gusturi. Nu fac o pledoarie pentru ea, spun doar că îţi ia sufletul prin surprindere şi îl ajută să zâmbească...