Poţi să te lupţi cu un sistem? Merită să te lupţi cu un sistem? Asta ma întreb de câteva săptămâni. Am mai încercat să fac asta acum ceva vreme şi, după doi ani, m-am declarat învinsă. Singur nu poţi, iar cei dispuşi să o facă sunt foarte puţini. Entuziasmul e urmat foarte repede de abandon...
Stăteam ieri la rând să intru la audienţe. La primărie, ca un oarecare. Până acum, am fost mereu de partea cealaltă şi am vrut să văd cum e invers. Plus că îmi păsa, chiar îmi păsa... Şi mă uitam la ceilalţi care erau în faţa mea (15), toţi veniseră acolo cu probleme personale: procese, revendicări, case, terenuri. Brusc, m-am simţit ca un intrus. Eram singura care venise cu o problemă de pe domeniul public. Dacă m-aş fi ridicat şi aş fi spus cu voce tare ce mă deranjează, cu siguranţă, aş fi fost privită cel puţin ciudat. Ar fi urmat compasiunea, apoi indiferenţa. Aroganţa era în spatele uşii care aşteptam să se deschidă.
Şi e paradoxal: pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, la piaţă, la crâşmă, în staţia de tramvai, după blocuri, toată lumea se plânge, toată lumea admite că oraşul ăsta nu e în regulă, e murdar, e haotic, e plin de câini, de praf, de lucruri neterminate. Totuşi, nimeni nu face nimic. Revolta lor se naşte şi moare pe blog, pe forum, după bloc... Zilnic, acelaşi ciclu reluat la infinit. Nimic nu se schimbă. Nu le place, dar se complac.
Zicea cineva, zilele trecute, că e nevoie de acele gesturi mărunte care să scoată la iveală omenia din noi, superioritatea speciei, gesturile care mai apoi ar compune ceea ce cu nejustificat dispreţ numim (noi, românii) atitudinde civică. Dar cine să facă gesturile astea? Providenţa... După asta se pare că ne-am ghidat întotdeauna.
Nu o să intru în detalii aici. Detaliile o să le adun în altă parte, un pic mai elaborat, laolaltă cu alte întâmplări din astea în urma cărora ai enervanta senzaţie că te duci nesilit de nimeni să dai cu capul într-un zid. Dar e trist, foarte trist...
Am început pomenind despre sistem. Asta e altă poveste în care lumea n-are curaj să se implice.
Şi, atunci, ce îţi rămâne de făcut? Să te aliniezi, să înveţi indiferenţa. Şi egoismul. Sau să pleci.
3 comentarii:
Uneori îmi vine să sar la "beregata" sistemului care, de multe ori, ţine neapărat să mă umilească. Alteroi îmi vine să plec foooarte departe de ţara asta.
Sistemul...sistemul niciodată nu poate fi învins- nici paşnic, nici prin revoluţii- sistemul, în ultimă instanţă, suntem noi.
Adesea indiferenţi, alteori pur şi simplu amorfi, uneori răzvrătiţi, de cele mai multe ori resemnaţi...mă recunosc.
Ăştia suntem... aşa defilăm. Am 26 de ani dar simt că am obosit, că nu mai pot, că sunt la limită. Ce pot să fac? Să mă automotivez (şi o fac chiar scriind aici) şi mai pot să privesc cu umor (încă) ce se întâmplă în lumea asta.
Oricum, sfârşitul nu-i aici şi nu-i acum!
TREBUIE să răzbim! ÎŢI DORESC BINELE!
Si eu mai pot privi cu umor, doar ca sunt zile in care umorul asta e prea greu de dus si simt nevoia sa ma asez intr-un colt si sa stau acolo pana pot sa rad iar. :)
eu cred ca e bine ca mai sunt "nebuni" (singuri si izolati de multe ori de ceilalati) care se iau la tranta cu sistemul. ei ne fac sa mergem inainte.
dc nu luam atitudine in afara blogurilor, forumurilor etc? ptr ca suntem comozi ,ne e frica si asteptam ca altu sa ne faca treaba (ca apoi sa-l ridicam in slavi, sa zicem uite-l tata ce curajos a fost). cred ca stii povestea cu femeia de culoare care a refuzat sa stea in spatele autobuzului in America (se saturase si ea de dicriminare si zis gata no more) si uite asa s-au pus lucurile in miscare (desi ele erau deja asezate sa fie impinse). sa zic cum iau oameni atitudine cand vad un copil bolnav dat la televizor dar nu le pasa de restul 99 %?
Trimiteți un comentariu