Am început Kaputt, a lui Curzio Malaparte şi constat că o citesc cu mici pauze în care mă gândesc la mizeria umană pe care o scot la suprafaţă războaiele, la cât de cruzi au fost nemţii, la cât de puţini au mai rămas în viaţă din vremurile alea... Şi mă întreb dacă noi, cei care ştim doar din cărţi ce s-a întâmplat, am reuşit să învăţăm ceva din ororile alea.
Îmi aduc aminte, oarecum vag, că prin clasa a cincea sau a şasea îi ziceam mamei că singura ţară în care nu vreau să stau - dar chiar nu vreau, spuneam cu înverşunare copilărească - e Germania. E mult de atunci şi nu ţin minte exact în ce context am spus asta şi sub ce influenţă, dar ştiu cu precizie că am spus-o. Ironic sau nu, anul trecut a trebuit să decid: Germania sau România. Şi am ales... Motivele care mi-au influenţat decizia au fost de cu totul altă natură, totuşi, undeva în subconştient am o mare reţinere în faţa nemţilor. De fapt, nu ştiu dacă reţinere e cuvântul potrivit, mai degrabă respingere. Cu toate că experienţele mele personale cu nemţii nu au fost rele şi există aspecte pentru care îi admir, la fel cum am momente când mi-e dor de Mainz, de exemplu, sau de clădirile din Wiesbaden sau de ordinea de la ei, de lumina de toamnă de la ei şi de multe altele. Cu toate astea, cum spuneam, există o barieră invizibilă pe care nu o pot trece în privinţa lor. Mda... vorba unui amic: de Germania e mai bine să îţi fie dor decât să trăieşti acolo.
Deşi dură prin întâmplările pe care le spune, cartea lui Malaparte se citeşte uşor, pentru că are un stil de a povesti care echilibrează cumva trăirile. Exact când crezi că aluneci prea mult spre sila dată de război, are grijă să te repună pe picioare vorbind despre suflet, de exemplu. Un suflet care rătăceşte printre morţi, e drept, dar suflet. O să revin cu detalii după ce termin cartea, deocamdată am simţit doar nevoia să îmi aşez aici unele gânduri.
5 comentarii:
pai asa exclud si eu din start orice incepe cu rusia, ori am putea privi si italia asemeni, mai ales ca-s si-n ziua de azi multi nostalgici fascisti, ori spania lui franco ce reusise performanta unui oribil razboi civil, sau serbia lui milosevici cu-a sa obsesie a razboiului continuu si-a unui nationalism bun doar de gura, sau turcia care inca mai spera la vechiul imperiu si uita cu totul de-un holocaust impotriva armenilor si...si tot asa..:))
Si eu, cateodata gandesc ca mai tot bunicul german are la activ amintiri dureroase atat poate pentru el cat mai ales pentru cei ce le-au fost victime. Dar cum au stiut apoi sa infiga capu'n pamant multi dintre ei si sa recunoasca negrul din ochi cu care priveau nestiutori lucrurile si cum au stiut (si ajutati cu planul marshal)sa-si reconstruiasca tara, orasele, si personalitatea nu pot sa le input totusi mare lucru..
Daca merg in bavaria, la granita cu austria, in cuibul de vultur, fost locas de-al ss-istilor si al lui hitler insusi oamenilor ce-ti prezinta locurile nu le vei citi in priviri ori glas nostalgii ci mai degraba regrete. Nu inca, acelasi lucru-l vezi cand vizitezi vreo fostqa cabana de vanatoare a ceausestilor..;)
Eu nu spun ca exclud. Zic doar ca mi-e greu sa ignor ce au facut nemtii atunci. Istoric vorbind, nu altfel.
Comparatiile tale nu se prea potrivesc, ca amploare si cruzime. In fine, e un subiect f generos, se poate vorbi mult pe tema asta.
Eu inteleg din ce zici ca asociezi cultural in anii'30-'40 momentul nazismului cu poporul german, iar retinerile de-acum sunt de alta natura. Ca altfel, nu cred ca exista popor fara culpa, nemaivorbind ca vina nu este colectiva ci a gastii conducatoare (si probabil altor mai multi sau mai putini fanatici, dar in nici un caz generalizata)iar transferul vinii parintelui la urmasi o practicau vechii greci prin 700ien dar au renuntat la chestia asta prin 500ien.
Nu, hai sa lamurim un pic lucrurile, desi nu imi place sa ma justific nejustificat. :))
In primul rand, cultura n-are nicio treaba cu nazismul.
In al doilea rand, nu generalizez si nu spun ca nu exista si alte popoare care pot fi invinuite de diverse. Pur si simplu, problema celui de-al doilea razboi mondial si a nazismului m-a preocupat ceva mai mult decat altele, la un moment dat. Iar acum, citind o carte pe tema asta, mi-am amintit de diverse discutii si de lecturi pe aceeasi tema si mi-am permis sa "marturisesc" ca nu pot ignora ce s-a intamplat atunci. Nu pot ignora in sensul ca nu ma voi feri sa spun ca nu sunt o admiratoare a lui Hitler si a nazistilor, nu voi ezita sa ii condamn verbal pentru ce au facut si nici nu o sa ma pot apropia prea mult de unii care simt contrariul.
La fel nu pot ignora ce fac diversi fanatici ai altor natii.
In fine, e greu de explicat in doua vorbe, e un subiect sensibil si complex. Si recunosc ca am ezitat cand am scris randurile alea, pentru ca am banuit ca vor urma unele interpretari ciudate.
P.S. Stii ce astept inca? Neamtul care la o discutie lejera, amicala, la o bere - nu intr-un discurs in care va spune ce e politically correct - va admite: da, dom'le, Hitler si ai lui au fost niste nemernici, niste nebuni, niste... spune-le cum vrei. Dar nu, tot ce am auzit pana acum a fost: pai da, dar Stalin si comunistii de prin lume au omorat mai multi ca noi. Wtf, era un concurs si au pierdut? Asta e tot ce ii deranjeaza?
Trimiteți un comentariu