Lumina difuză din bar mă ajută să maschez, parţial, plictisul cu care îmi pigmentez vinul din paharul plasat undeva între mine şi interlocutorul mult prea vorbăreţ din stânga mea. Dan e prins într-o discuţie şi mai plictisitoare, despre calculatoare, de cealaltă parte a mesei. Acum mai bine de 20 de minute, s-a scuzat că mă abandonează un pic în compania individului vorbăreţ de care spun, şi-a luat paharul şi s-a mutat.
Tipul de lângă mine şi-a reluat debitul verbal abandonat pentru foarte scurt timp. Cu mine vorbeşte! Nici măcar n-am reţinut cum îl cheamă.
- ...tu cu ce ziceai că te ocupi?
Mă priveşte de deasupra unei mustăţi nedefinite, nici Hitler, nici ţigănească, adică lipsită de personalitate, convins că întrebarea lui mă va face să încep un soi de spovedanie despre propria-mi persoană.
- Nu ziceam, îi răspund tot printr-un clişeu. Şi nu uit să zâmbesc la fel de clişeistic.
Clipeşte superior şi uşor ofuscat. Văd că ar insista, dar pe undeva simte că n-ar fi cea mai bună mişcare. Din experienţă, ştiu că bărbaţii de felul lui au o doză destul de mare de timiditate, ascunsă taman în spatele vorbăriei cu care fac paradă. Aşa că, pentru moment, cel puţin, intuiţia mea dă roade şi obţin mult dorita tăcere.
Din aceeaşi experienţă, mai ştiu că bărbaţii ca el, odată lăsaţi să înceapă să vorbească, să se destindă, ajung să dea afara tot ce au în cap, brut, necernut, delicat precum susţinerea unei galerii la un meci de fotbal. Şi, după ce afli cum văd ei lumea asta prin excelenţă masculină, cât sunt de impresionaţi de ultimele descoperiri ale tehnicii în materie de jocuri pe calculator şi telefoane mobile, cum salivează după actriţa aia BUNĂ... ei bine, după ce ţi-au împărtăşit toate aceste taine ale lor, nu poţi simţi decât o imensă plictiseală, care cere urgent încă un pahar cu gin. Sau un taxi.
- Mereu eşti aşa secretoasă? mai face el o încercare.
Of, Doamne, de ce nu ştiţi când să vă opriţi?
- Da, mormăiesc indiferentă, în timp ce duc mâna spre pahar, din care care vinul scade enervant de repede.
Deja simt cum mi se încing obrajii şi prevăd că, dacă Dan mai lungeşte mult discuţia lui despre computere, o să îl trimit pe fantele de lângă mine la plimbare.
Îmi rotesc privirea prin crâşmă, e plin de fum şi toată lumea pare absorbită de conversaţii mai mult sau mai puţin gălăgioase. Populaţie de diverse vârste, un amalgam la fel de ciudat ca în orice local bucureştean. Poate ceva mai mulţi studenţi aici...
Don Juan-ul de lângă mine vorbeşte acum cu tipul din cealaltă parte a lui. După expresia feţei, presupun că îi spune aceleaşi tâmpenii care mie mi-au trecut pe lângă ureche. Bine că măcar a găsit pe cineva dispus să îl asculte şi mă lasă pe mine în pace. De vizavi, Dan pare să fi observat că mă plictisesc şi îmi aruncă priviri oarecum ritmice, care spun ceva de genul imediat, dragă, imediat scap de fraierul ăsta, care oricum nu înţelege nimic din ce îi spun. Ar trebui să mai comand ceva, paharul meu e gol. Dar parcă n-aş mai bea, mai bine iau o cafea. Încerc să dau cu ochii de una dintre fetele care servesc, dar nu zăresc niciuna. Mă răsucesc, să caut şi în zona din spatele meu.
- Mai vrei vin? Ţi s-a deschis supapa? rânjeşte Dan, în timp ce îşi reia locul din dreapta mea.
- Nu, o cafea aş vrea. Sau un cappuccino, zic, continuând să mă uit după vreo ospătară.
Tot nu zăresc vreuna, aşa că mă întorc spre el, cu un aer prefăcut exasperat.
- Bine că te-ai gândit să revii, m-ai lăsat aici, pradă pentru pămpălăul ăla! şi fac semn discret cu capul spre mustaţa fără personalitate.
- Ce, a încercat să te agaţe? râde cu poftă. Nu ştiu cine e, cred că un coleg de-al lui Cătălin.
- Mă rog, n-a ajuns până la agăţat, că i-am retezat elanul.
- Mami, ne bagi şi pe noi în seamă??? zbiară, brusc, agitând din mâini spre fata care duce comanda la o masă vecină.
Aia zâmbeşte îndatoritor, înmuiată, probabil, de apelativul mami. E înăltuţă, zveltă şi cu un decolteu generos, deşi nu prea are ce arăta prin el. Din doi paşi e lângă noi, iar mâna dreaptă a lui Dan a şi poposit pe fundul ei tânăr acoperit de o fustă neagră şi scurtă, modelul clasic pentru localurile de mâna a doua.
- Un cappuccino, nu?
- Da.
- Şi mie încă o bere, îi spune fetei, fără să se oprească din pipăit şi fără ca ea să protesteze decât chicotind slab şi roşind uşor.
- Ce ziceai că îmi explici face to face? îl întreb direct, după ce mimoza şi-a notat comanda şi se îndepărtează.
- Uummm, mi se pare mie sau trepidezi de nerăbdare?
- Hai, nu fi...
Îşi aprinde relaxat şi fără grabă o ţigară, în timp ce îmi aruncă o privire prefăcut pe furiş.
- Femeile... Ştii, niciodată n-am înţeles de ce alergaţi după bărbaţii inaccesibili şi îi ignoraţi pe cei care vă cad la picioare necondiţionat.
- Inaccesibili? întreb rânjind.
Mijeşte un zâmbet ironic. Da, îi place să mă joace.
- Am fost cu el la o bere, acum câteva zile.
Face o pauză şi îmi aşteaptă reacţia, deşi nu ştiu ce reacţie aş putea avea la atât. Altceva aştept să aud.
Tipul de lângă mine şi-a reluat debitul verbal abandonat pentru foarte scurt timp. Cu mine vorbeşte! Nici măcar n-am reţinut cum îl cheamă.
- ...tu cu ce ziceai că te ocupi?
Mă priveşte de deasupra unei mustăţi nedefinite, nici Hitler, nici ţigănească, adică lipsită de personalitate, convins că întrebarea lui mă va face să încep un soi de spovedanie despre propria-mi persoană.
- Nu ziceam, îi răspund tot printr-un clişeu. Şi nu uit să zâmbesc la fel de clişeistic.
Clipeşte superior şi uşor ofuscat. Văd că ar insista, dar pe undeva simte că n-ar fi cea mai bună mişcare. Din experienţă, ştiu că bărbaţii de felul lui au o doză destul de mare de timiditate, ascunsă taman în spatele vorbăriei cu care fac paradă. Aşa că, pentru moment, cel puţin, intuiţia mea dă roade şi obţin mult dorita tăcere.
Din aceeaşi experienţă, mai ştiu că bărbaţii ca el, odată lăsaţi să înceapă să vorbească, să se destindă, ajung să dea afara tot ce au în cap, brut, necernut, delicat precum susţinerea unei galerii la un meci de fotbal. Şi, după ce afli cum văd ei lumea asta prin excelenţă masculină, cât sunt de impresionaţi de ultimele descoperiri ale tehnicii în materie de jocuri pe calculator şi telefoane mobile, cum salivează după actriţa aia BUNĂ... ei bine, după ce ţi-au împărtăşit toate aceste taine ale lor, nu poţi simţi decât o imensă plictiseală, care cere urgent încă un pahar cu gin. Sau un taxi.
- Mereu eşti aşa secretoasă? mai face el o încercare.
Of, Doamne, de ce nu ştiţi când să vă opriţi?
- Da, mormăiesc indiferentă, în timp ce duc mâna spre pahar, din care care vinul scade enervant de repede.
Deja simt cum mi se încing obrajii şi prevăd că, dacă Dan mai lungeşte mult discuţia lui despre computere, o să îl trimit pe fantele de lângă mine la plimbare.
Îmi rotesc privirea prin crâşmă, e plin de fum şi toată lumea pare absorbită de conversaţii mai mult sau mai puţin gălăgioase. Populaţie de diverse vârste, un amalgam la fel de ciudat ca în orice local bucureştean. Poate ceva mai mulţi studenţi aici...
Don Juan-ul de lângă mine vorbeşte acum cu tipul din cealaltă parte a lui. După expresia feţei, presupun că îi spune aceleaşi tâmpenii care mie mi-au trecut pe lângă ureche. Bine că măcar a găsit pe cineva dispus să îl asculte şi mă lasă pe mine în pace. De vizavi, Dan pare să fi observat că mă plictisesc şi îmi aruncă priviri oarecum ritmice, care spun ceva de genul imediat, dragă, imediat scap de fraierul ăsta, care oricum nu înţelege nimic din ce îi spun. Ar trebui să mai comand ceva, paharul meu e gol. Dar parcă n-aş mai bea, mai bine iau o cafea. Încerc să dau cu ochii de una dintre fetele care servesc, dar nu zăresc niciuna. Mă răsucesc, să caut şi în zona din spatele meu.
- Mai vrei vin? Ţi s-a deschis supapa? rânjeşte Dan, în timp ce îşi reia locul din dreapta mea.
- Nu, o cafea aş vrea. Sau un cappuccino, zic, continuând să mă uit după vreo ospătară.
Tot nu zăresc vreuna, aşa că mă întorc spre el, cu un aer prefăcut exasperat.
- Bine că te-ai gândit să revii, m-ai lăsat aici, pradă pentru pămpălăul ăla! şi fac semn discret cu capul spre mustaţa fără personalitate.
- Ce, a încercat să te agaţe? râde cu poftă. Nu ştiu cine e, cred că un coleg de-al lui Cătălin.
- Mă rog, n-a ajuns până la agăţat, că i-am retezat elanul.
- Mami, ne bagi şi pe noi în seamă??? zbiară, brusc, agitând din mâini spre fata care duce comanda la o masă vecină.
Aia zâmbeşte îndatoritor, înmuiată, probabil, de apelativul mami. E înăltuţă, zveltă şi cu un decolteu generos, deşi nu prea are ce arăta prin el. Din doi paşi e lângă noi, iar mâna dreaptă a lui Dan a şi poposit pe fundul ei tânăr acoperit de o fustă neagră şi scurtă, modelul clasic pentru localurile de mâna a doua.
- Un cappuccino, nu?
- Da.
- Şi mie încă o bere, îi spune fetei, fără să se oprească din pipăit şi fără ca ea să protesteze decât chicotind slab şi roşind uşor.
- Ce ziceai că îmi explici face to face? îl întreb direct, după ce mimoza şi-a notat comanda şi se îndepărtează.
- Uummm, mi se pare mie sau trepidezi de nerăbdare?
- Hai, nu fi...
Îşi aprinde relaxat şi fără grabă o ţigară, în timp ce îmi aruncă o privire prefăcut pe furiş.
- Femeile... Ştii, niciodată n-am înţeles de ce alergaţi după bărbaţii inaccesibili şi îi ignoraţi pe cei care vă cad la picioare necondiţionat.
- Inaccesibili? întreb rânjind.
Mijeşte un zâmbet ironic. Da, îi place să mă joace.
- Am fost cu el la o bere, acum câteva zile.
Face o pauză şi îmi aşteaptă reacţia, deşi nu ştiu ce reacţie aş putea avea la atât. Altceva aştept să aud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu