Undeva, în spate, se aude oceanul, foşnetul abia perceptibil printre sunetele gălăgioase ce răzbat dinspre scenă. Mă ridic şi o iau încet spre plajă. Trec prin mulţimea veselă, o lume relaxată, venită aici în căutarea paradisului de o săptămână şi a uitării de sine, de trafic, de computere, de birouri impersonale din sticlă, de goana după bani. Aici e locul în care îşi pot cheltui banii, după ce timp de un an s-au străduit să-i strângă. Dar nu e un loc al cheltuielilor ostentative, ci unul discret, unde banul nu înseamnă paradă, e doar garanţia că îţi poţi cumpăra liniştea, că primeşti exact porţia de tihnă pe care o plăteşti şi pe care o căutai.
Acolo unde începe nisipul abandonez sandalele şi păşesc desculţă, deşi plaja e rece seara, neaşteptată senzaţie pe care am avut-o prima dată când am călcat aici după lăsarea întunericului şi cu care m-am obişnuit. Valurile mici dar ferme se sparg aproape tăcut de ţărm, în depărtare, albastrul apei capătă reflexe metalice sub lumina lunii şi simt cum un gând care a prins contur de cu ziuă devine tot mai hotărât să ia forma concretului: aş putea rămâne aici, fără să mai vreau să plec, fără să-mi fie teamă că voi ajunge să percep spaţiul din jur. Cu sau fără L... Poate e adevărat că toate se petrec cu un rost, poate rostul nebuniei din ultimele luni a fost ca eu să găsesc acest colţ de lume pe care altfel nici măcar nu l-aş fi ghicit. Poate că TREBUIA să ajung aici şi atât.
Azi, după ce m-am despărţit de Ines în faţa hotelului, m-a sunat Andrei, să îmi spună că soseşte cu două zile mai devreme, adică mâine după-amiază. Şi am o uşoară stare de disconfort din cauza asta, pentru că va trebui să împărţim aceeaşi cameră, pentru că o să-mi fure din spaţiul în care îmi stau împrăştiate gândurile, iar asta nu o să mă ajute deloc. Tot nu reuşesc să înţeleg pe deplin de ce face el toate astea. Eu am un motiv, nu unul, o duzină de motive, dar el? Îşi caută cel mai bun prieten. Aşa să fie?
În jumătatea de oră cât am stat întinsă în răcoarea plăcută a camerei, înfăşurată în cearceaful alb ca laptele, m-au asaltat tot felul de întrebări şi de închipuiri, care de care mai lipsite de logică. În cele din urmă, am renunţat să mă mai gândesc la altceva decât la faptul că trebuie să-l găsesc pe L, orice ar fi, trebuie să-l găsesc. Altfel o să rătăcesc toată viaţa întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat, de fapt, ce a fost real şi ce nu, din toată povestea noastră. Pentru că asta e senzaţia pe care o am tot mai ades şi tot mai puternic: sunt un personaj dintr-o poveste care se petrece în imaginaţia cuiva, o plăsmuire care prinde viaţă doar din când în când, graţie unei minţi care manipulează totul cu o mare abilitate. De asta trebuie să dau de L, să mă conving că nu e doar o închipuire şi să scap de el o dată pentru totdeauna.
M-am învârtit aproape două ore pe străduţele din partea opusă plajelor, în zona de sus a coastei, un fel de coline presărate cu şiruri de case albe, mărginite de aceiaşi palmieri şi aceiaşi leandri de care nu mă mai satur. Linişte, peste tot domnea o linişte în care orice sunet pe un ton mai ridicat decât vorbitul normal părea o impietate. Dar nu în sensul în care ţi-o impune atmosfera dintr-o biserică, de exemplu, ci altfel, o linişte laică, tăcerea firească a siestei, a omului împăcat cu sine, pentru care odihna e un superlativ. Câte o maşină strica, din când în când, armonia. Dacă n-aş fi ajuns la o străduţă ce cobora panta spre o alta, unde erau mai multe magazine şi restaurante, aş fi putut jura că am nimerit într-o lume nelocuită de oameni.
Ca în fiecare după-amiază, mergeam fără ţintă, mă lăsam dusă de paşi şi de privirea atrasă de cine ştie ce clădire sau de cine ştie ce obiect pastelat din vreo vitrină cu suveniruri. Aşa am ajuns într-un magazin cu obiecte de artizanat indian, unde, pentru o clipă, am încetat să mai respir: un bărbat care studia cu atenţie nişte desene, tablouri, nu ştiu cum să le zic, cu spatele spre mine, aducea leit cu L. Purta chiar o cămaşă ca a lui, una care ştiu că nu prea îi place. Era cât pe ce să îl strig, dar s-a întors să o întrebe ceva pe vânzătoare şi am realizat că nu era el...
Acolo unde începe nisipul abandonez sandalele şi păşesc desculţă, deşi plaja e rece seara, neaşteptată senzaţie pe care am avut-o prima dată când am călcat aici după lăsarea întunericului şi cu care m-am obişnuit. Valurile mici dar ferme se sparg aproape tăcut de ţărm, în depărtare, albastrul apei capătă reflexe metalice sub lumina lunii şi simt cum un gând care a prins contur de cu ziuă devine tot mai hotărât să ia forma concretului: aş putea rămâne aici, fără să mai vreau să plec, fără să-mi fie teamă că voi ajunge să percep spaţiul din jur. Cu sau fără L... Poate e adevărat că toate se petrec cu un rost, poate rostul nebuniei din ultimele luni a fost ca eu să găsesc acest colţ de lume pe care altfel nici măcar nu l-aş fi ghicit. Poate că TREBUIA să ajung aici şi atât.
Azi, după ce m-am despărţit de Ines în faţa hotelului, m-a sunat Andrei, să îmi spună că soseşte cu două zile mai devreme, adică mâine după-amiază. Şi am o uşoară stare de disconfort din cauza asta, pentru că va trebui să împărţim aceeaşi cameră, pentru că o să-mi fure din spaţiul în care îmi stau împrăştiate gândurile, iar asta nu o să mă ajute deloc. Tot nu reuşesc să înţeleg pe deplin de ce face el toate astea. Eu am un motiv, nu unul, o duzină de motive, dar el? Îşi caută cel mai bun prieten. Aşa să fie?
În jumătatea de oră cât am stat întinsă în răcoarea plăcută a camerei, înfăşurată în cearceaful alb ca laptele, m-au asaltat tot felul de întrebări şi de închipuiri, care de care mai lipsite de logică. În cele din urmă, am renunţat să mă mai gândesc la altceva decât la faptul că trebuie să-l găsesc pe L, orice ar fi, trebuie să-l găsesc. Altfel o să rătăcesc toată viaţa întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat, de fapt, ce a fost real şi ce nu, din toată povestea noastră. Pentru că asta e senzaţia pe care o am tot mai ades şi tot mai puternic: sunt un personaj dintr-o poveste care se petrece în imaginaţia cuiva, o plăsmuire care prinde viaţă doar din când în când, graţie unei minţi care manipulează totul cu o mare abilitate. De asta trebuie să dau de L, să mă conving că nu e doar o închipuire şi să scap de el o dată pentru totdeauna.
M-am învârtit aproape două ore pe străduţele din partea opusă plajelor, în zona de sus a coastei, un fel de coline presărate cu şiruri de case albe, mărginite de aceiaşi palmieri şi aceiaşi leandri de care nu mă mai satur. Linişte, peste tot domnea o linişte în care orice sunet pe un ton mai ridicat decât vorbitul normal părea o impietate. Dar nu în sensul în care ţi-o impune atmosfera dintr-o biserică, de exemplu, ci altfel, o linişte laică, tăcerea firească a siestei, a omului împăcat cu sine, pentru care odihna e un superlativ. Câte o maşină strica, din când în când, armonia. Dacă n-aş fi ajuns la o străduţă ce cobora panta spre o alta, unde erau mai multe magazine şi restaurante, aş fi putut jura că am nimerit într-o lume nelocuită de oameni.
Ca în fiecare după-amiază, mergeam fără ţintă, mă lăsam dusă de paşi şi de privirea atrasă de cine ştie ce clădire sau de cine ştie ce obiect pastelat din vreo vitrină cu suveniruri. Aşa am ajuns într-un magazin cu obiecte de artizanat indian, unde, pentru o clipă, am încetat să mai respir: un bărbat care studia cu atenţie nişte desene, tablouri, nu ştiu cum să le zic, cu spatele spre mine, aducea leit cu L. Purta chiar o cămaşă ca a lui, una care ştiu că nu prea îi place. Era cât pe ce să îl strig, dar s-a întors să o întrebe ceva pe vânzătoare şi am realizat că nu era el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu