Revenirea în lumea aşa-zis civilizată a oraşelor e neplăcută, necesită un salt ameţitor, o întoarcere bruscă la o altfel de apropiere, una în care nu alegi, eşti doar purtat de turmă.
Încă nu vreau să revin, amân pe cât posibil contactul cu betonul, cu zarva calculată.
Sunetul valurilor e încă prezent, nisipul sub tălpile goale şi mirosul... mirosul acela de sărat, de umed, de depărtare... Sentimentul că poţi fi oricine, că nu trebuie să faci pe placul nimănui decât al tău, că abandonul e o necesitate regăsită. Fără măşti, fără textile, fără asorteuri mai mult sau mai puţin penibile, doar pielea în bătaia brizei. Şi liniştea...
Într-un fel sau altul, încă sunt acolo. O să dureze ceva până să mă desprind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu