Nu eşti o singură persoană şi nu ai o singură istorie, şi nici chipul tău, nici profesia ta, şi nici celelalte împrejurări ale vieţii tale trecute sau prezente nu rămân neschimbate. Trecutul se mişcă şi oglinzile sunt imprevizibile. În fiecare dimineaţă te trezeşti crezând că eşti acelaşi din noaptea trecută şi recunoşti în oglindă un chip identic, dar uneori, în vis, te-au răscolit sfâşieri crunte de durere sau de pasiuni de demult, ce fac ca lumina dimineţii să fie uşor tulbure, şi acel chip ce pare acelaşi se schimbă mereu, transformat de vreme în fiecare minut, ca o scoică cizelată de nisip, de valuri şi de sarea mării. În fiecare clipă, deşi rămâi nemişcat, îţi schimbi locul şi timpul în care trăieşti, datorită infinitezimalelor descărcări chimice din care este alcătuită imaginaţia şi conştiinţa ta. Regiuni întregi şi imagini îndepărtate din trecut se deschid şi se închid într-un evantai, ca liniile drepte ale plantaţiilor de măslini sau ca brazdele privite de la fereastra unui tren ce merge cu toată viteza cine ştie încotro.Timp de câteva secunde, un gust, sau un miros, sau o muzică de la radio, sau sonoritatea unui nume te fac să fii cel ce-ai fost cu treizeci sau patruzeci de ani în urmă, cu o intensitate mult mai mare decât conştiinţa vieţii tale de acum.
Antonio Muñoz Molina m-a cucerit cu prima lui carte găsită la noi, Iarna la Lisabona, aşa că nu am stat pe gânduri când am găsit-o pe a doua: Sefarad. Deşi sunt 17 povestiri, în Spania, cartea e cunoscută ca roman scurt (novela corta), un gen literar mai puţin întâlnit la noi, dar care se încadrează perfect în literatura de limbă spaniolă, care e extraordinar de flexibilă în ce priveşte formele pe care le ia şi stilurile în care e scrisă. Sau, aşa cum e în original titlul cărţii, tradus doar parţial la noi, e un roman din romane – altfel spus, fiecare din cele 17 povestiri e un roman în sine.
Trebuie să recunosc că nu m-au prins toate povestirile, deşi le-am citit. Unele sunt mai intense, altele mai diluate… Totuşi, mi-a plăcut ideea lui Molina: aceea de a vorbi despre urmările nenorocirilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial altfel; nu doar prin suferinţa celor direct afectaţi, a celor ajunşi în lagăre, de exemplu, ci şi a celorlalţi pe care îi lăsau în urmă, care erau risipiţi prin lume, dar în continuare legaţi de ei prin nevăzutele fire ale vieţii. Adică... victimele directe erau doar un capăt al unui lung şir de alte vieţi lovite iremediabil. Un efect în lanţ pe care nu îl poţi opri.
Ce mi-a mai plăcut mult este tonul în care e scris acest roman din romane. Unul calm, deşi trist, dar o tristeţe ghicită mai mult, nu una agresivă. Pendulând între prezent şi trecut, între personajul lui şi altele, între real şi ficţiune, Molina reuşeşte să îţi transmită violenţa mai mult ghicită a ororilor din acele vremuri fără să te izbească, fără să îţi dea acea stare proastă pe care violenţa ţi-o dă în general, chiar şi scrisă doar.
Personajele sunt foarte diverse - de la Wili Münzenberg, creierul propagandei comuniste în Europa din vremea burgheziei, la Kafka şi Milena Jesenska, la Primo Levi în drum spre Auschwitz sau la fetiţa dintr-o familie de comunişti spanioli, care nu va scăpa niciodată de principiile de stânga în care a fost crescută. Şi multe altele, după cum spuneam, unele reale, altele imaginare.
Stilul e unul pe care nu l-am mai întâlnit… Molina îşi însuşeşte personajele, vorbeşte prin ele, le trăieşte dramele şi le povesteşte, dar fără să arate acuzator în vreo direcţie. De multe ori, morala e strecurată discret în filele poveştii şi aştepţi degeaba să o găseşti spusă distinct. Iar durerea fiecărei victime e unică, e altfel, suferinţa nu e la fel niciodată, chiar dacă agresorul e mereu acelaşi.
Fragmentul pe care l-am pus la început îmi pare că redă cel mai bine felul în care Molina a gândit întretăierea de vieţi din această carte.
Antonio Muñoz Molina m-a cucerit cu prima lui carte găsită la noi, Iarna la Lisabona, aşa că nu am stat pe gânduri când am găsit-o pe a doua: Sefarad. Deşi sunt 17 povestiri, în Spania, cartea e cunoscută ca roman scurt (novela corta), un gen literar mai puţin întâlnit la noi, dar care se încadrează perfect în literatura de limbă spaniolă, care e extraordinar de flexibilă în ce priveşte formele pe care le ia şi stilurile în care e scrisă. Sau, aşa cum e în original titlul cărţii, tradus doar parţial la noi, e un roman din romane – altfel spus, fiecare din cele 17 povestiri e un roman în sine.
Trebuie să recunosc că nu m-au prins toate povestirile, deşi le-am citit. Unele sunt mai intense, altele mai diluate… Totuşi, mi-a plăcut ideea lui Molina: aceea de a vorbi despre urmările nenorocirilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial altfel; nu doar prin suferinţa celor direct afectaţi, a celor ajunşi în lagăre, de exemplu, ci şi a celorlalţi pe care îi lăsau în urmă, care erau risipiţi prin lume, dar în continuare legaţi de ei prin nevăzutele fire ale vieţii. Adică... victimele directe erau doar un capăt al unui lung şir de alte vieţi lovite iremediabil. Un efect în lanţ pe care nu îl poţi opri.
Ce mi-a mai plăcut mult este tonul în care e scris acest roman din romane. Unul calm, deşi trist, dar o tristeţe ghicită mai mult, nu una agresivă. Pendulând între prezent şi trecut, între personajul lui şi altele, între real şi ficţiune, Molina reuşeşte să îţi transmită violenţa mai mult ghicită a ororilor din acele vremuri fără să te izbească, fără să îţi dea acea stare proastă pe care violenţa ţi-o dă în general, chiar şi scrisă doar.
Personajele sunt foarte diverse - de la Wili Münzenberg, creierul propagandei comuniste în Europa din vremea burgheziei, la Kafka şi Milena Jesenska, la Primo Levi în drum spre Auschwitz sau la fetiţa dintr-o familie de comunişti spanioli, care nu va scăpa niciodată de principiile de stânga în care a fost crescută. Şi multe altele, după cum spuneam, unele reale, altele imaginare.
Stilul e unul pe care nu l-am mai întâlnit… Molina îşi însuşeşte personajele, vorbeşte prin ele, le trăieşte dramele şi le povesteşte, dar fără să arate acuzator în vreo direcţie. De multe ori, morala e strecurată discret în filele poveştii şi aştepţi degeaba să o găseşti spusă distinct. Iar durerea fiecărei victime e unică, e altfel, suferinţa nu e la fel niciodată, chiar dacă agresorul e mereu acelaşi.
Fragmentul pe care l-am pus la început îmi pare că redă cel mai bine felul în care Molina a gândit întretăierea de vieţi din această carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu