Big Time Operator

Tango

Sorrow

Întoarcerea la falsa civilizaţie din mahalaua numită Bucureşti e un pic grea...

Nicholas Shakespeare, Coregrafia violenţei

Nu există scriitor occidental care să fi descris atât de bine labirintul politic al ţării mele – spune Mario Vargas Llosa despre Nicholas Shakespeare. Am ezitat un pic atunci când am văzut numele autorului, pentru că nu îl cunoşteam şi pentru că mă gândeam că nu va fi convingător. Până atunci, citisem literatură cu tematică sud-americană scrisă doar de cei născuţi acolo, aveam senzaţia că doar ei pot reda exact lumea aceea ciudată. Dar m-am înşelat. Probabil şi pentru că N. Shakespeare nu e chiar străin de locurile alea, totuşi; a trăit mult prin America de Sud, fiind fiu de diplomat.

Scrisul lui nu are nimic din stilul clasic al sud-americanilor, nu e vorba despre faimosul realism magic, e mult mai simplu şi mai accesibil, dar reuşeşte să te prindă, să transmită foarte bine atmosfera de acolo, lumea aceea marcată de sărăcie şi violenţă, împletirea dintre ele, credinţa în iluzia unor gesturi radicale... Un intelectual fascinat de ideile lui Mao, ajuns terorist, o umbră vânată de un detectiv care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, violenţa care uneori doar se insinuează, iar alteori izbeşte, dar e mereu prezentă. Şi totul pe fundal de dans... un balet al mişcărilor şi al simţurilor, care te face să uiţi unde eşti.

E o carte care se citeşte uşor, dar care nu e superficială, te acaparează şi îţi pare rău când se termină. Şi e prima dată când găsesc o ecranizare bună a unei cărţi. Un film care completează cartea. Nu o egalează, niciun film nu va reuşi asta, dar o completează foarte bine. În paşi de dans e ecranizarea, care, la fel ca şi cartea, te ţine atent până la capăt, după care îţi lasă un uşor gust amar şi îţi aminteşte că de multe ori suntem mai mult animale decât oameni. Mai mult instinct decât raţiune... Iar coloana sonoră e şi ea foarte bine aleasă, despre asta am mai pomenit aici.

Bandoneón arrabalero

Volcano Joe

Din nou Carpentier

Cum m-am obişnuit să merg în ritmul respiraţiei mele, mă mir când descopăr că oamenii ce mă înconjoară se duc, vin, se încrucişează pe trotuarul lat într-un ritm străin voinţei lor organice. Dacă merg în acest pas şi nu în altul este pentru că mersul lor răspunde ideii fixe de a ajunge la colţ la timp ca să vadă că se aprinde lumina verde ce le permite să traverseze bulevardul. Uneori, mulţimea care apare în valuri din gurile de metrou, de fiecare dată la câteva minute, cu constanţa unei bătăi de inimă, pare să altereze ritmul general al străzii cu o grabă şi mai mare decât cea care domneşte; dar se restabileşte repede timpul normal al agitaţiei între semafor şi semafor.

Nu mai reuşesc să mă adaptez la legile acestei mişcări colective, mă decid să înaintez foarte încet, lipit de vitrine, pentru că pe lângă magazine există ceva asemeni unei zone de indulgenţă pentru bătrâni, invalizi şi cei ce nu se grăbesc. Descopăr atunci, în îngustele spaţii adăpostite ce se află de obicei între două vitrine sau două case prost lipite una de alta, nişte fiinţe care se odihnesc, parcă buimăcite, semănând cu nişte mumii în picioare. (...)

Ajung la o biserică, la ale cărei penumbre afumate de tămâie mă invită notele unui psalm cântat la orgă. Cu profunde ecouri răsună latina liturgică sub bolţile deambulatoriului. Privesc feţele întoarse spre preot, pe care se reflectă galbenul lumânărilor; nimeni din cei pe care i-a reunit aici fervoarea la această slujbă de seară nu înţelege nimic din ce spune preotul. Frumuseţea prozei le este străină. Acum, când latina a fost expulzată din şcoli ca fiind inutilă, ceea ce văd aici este reprezentaţia, piesa de teatru a unei crescânde neînţelegeri. Între altar şi credincioşii săi se lărgeşte, de la an la an, un şanţ plin de cuvinte moarte. (...) Şi dându-mi seama acum cât de străini, cât de departe sunt bărbaţii şi femeile adunaţi aici de ce li se spune şi li se cântă într-o limbă pe care nu o cunosc, constat că acest soi de inconştienţă cu care asistă la misterul slujbei este caracteristic pentru tot ceea ce fac. Când se căsătoresc aici, schimbă verighete, monede, păşesc sub o ploaie de orez, ignorând simbologia milenară a propriilor gesturi. Caută bobul de fasole în tortul de la Bobotează, aduc migdale la botez, împodobesc bradul cu lumini şi ghirlande, fără să ştie ce este bobul de fasole, migdala sau pomul pe care l-au împodobit. Oamenii de aici se mândresc cu păstrarea unor tradiţii cu origini uitate, reduse, în cele mai multe cazuri, la automatismul unui reflex colectiv, cel de a aduna obiecte a căror folosinţă nu se cunoaşte, cu inscripţii ce nu mai spun nimic de patruzeci de veacuri.

(Paşii pierduţi, Alejo Carpentier)

Tango in Ebony

Jambalaya

Zip Gun Bop

El Gatillo

Jefferson Jericho Blues (de pe noul album al lui Tom Petty)

Progresul în România - chestie de interpretare

Să mai spună cineva că (unele) lucruri nu progresează în ţara asta. Şi, ca să nu vorbesc abstract precum filosofii, o să dau un exemplu. Un drum cu trenul pe ruta Bucureşti-Satu Mare a ajuns să facă 15 ore... În anii trecuţi făcea 11, 12, 13, acum a ajuns la 15. E un progres, eu aşa văd. Desigur, e şi un tren care face 14 ore şi 59 de minute (chestia asta e chiar simpatică), iar unul înapoiat rău, rapid de felul lui, a rămas la 13 ore şi 09 minute. Noroc că ăsta nu circulă. Şi nici nu se ştie de ce.
Well, în felul ăsta încep să înţeleg şi majorările de tarife. Adică... dacă tot stai mai multe ore în trenul ăla, e normal să plăteşti mai mult, nu?
Mda.

Salty Bubble

Simplitate

- weekendul ăsta e târg de carte pe Lipscani
- pe blogul lui Exarhu am găsit un song perfect: nou (pentru mine) şi pe gustul meu
- după-amiază: cafea cu J
- e septembrie

Baby I'm a Fool

L'été indien

Gânduri fără lesă

E prea frig, toamna asta a pornit cu o extremă. Dar cafeaua caldă compensează.
Cumva, am rămas cu gândul la filmul de aseară. Cred că e al naibii de greu să nu ştii ce vrei.
Încerc să nu mă gândesc la 18. Anul ăsta s-a scurs, mi-a alunecat printre degete, ca nisipul.
Să ignor sau...
Niciodată n-am reuşit să ţin un jurnal. Unul clasic. Am făcut aia, am făcut aia.
Azi, de exemplu, am terminat Noaptea pisicilor lungi, a lui Delaskela. Încă nu pot să vorbesc despre ea, ca de obicei după ce termin o carte, am nevoie de o pauză: ţigara imaginară, privirea care caută lumea de dincolo de geam, decantarea, cuvintele care se aşează. Aş zice deocamdată că un echivalent muzical al cărţii ar fi songul ăsta. Nu încerc să explic, asta simt acum.
Frigul e bun, totuşi, îţi aminteşte de căldură. De oricare o fi ea.
Cineva îşi bea cafeaua pe o bancă în parc. Sub un geam cu obloane mov.
Uite, Ana, am găsit pretextul pentru Buenos Aires. Încă unul, adică.
Şi mai zic o dată: mi-e dor să întorc casa cu susu-n jos, cu muzica dată tare şi cu baticul legat piratereşte.
Vreau o pauză de cuvinte.
Şi marea?
Revoltele instinctive sunt singurele sincere. Restul aduc a ceai englezesc.
Şi tre' să mă apuc de lucru.
Şi n-am chef.
Şi lungesc aici cafeaua. Şi bat câmpii. Gânduri lăsate să zburde fără lesă.
O culoare pentru azi? Coral.
Gustul? Migdală.
Relaxare, fugă de carapace.
Până la urmă, cred că am înţeles. Mi-a luat cam mult.

El Mareo

Din categoria "ne doare ce nu avem"

De la Udrea zicere - Este prima dată când România are un brand turistic naţional făcut profesionist.

Desigur că ar fi mult mai bine să avem un turism făcut profesionist, dar fiinţa asta are un extraordinar talent de a scăpa esenţialul.