Cum m-am obişnuit să merg în ritmul respiraţiei mele, mă mir când descopăr că oamenii ce mă înconjoară se duc, vin, se încrucişează pe trotuarul lat într-un ritm străin voinţei lor organice. Dacă merg în acest pas şi nu în altul este pentru că mersul lor răspunde ideii fixe de a ajunge la colţ la timp ca să vadă că se aprinde lumina verde ce le permite să traverseze bulevardul. Uneori, mulţimea care apare în valuri din gurile de metrou, de fiecare dată la câteva minute, cu constanţa unei bătăi de inimă, pare să altereze ritmul general al străzii cu o grabă şi mai mare decât cea care domneşte; dar se restabileşte repede timpul normal al agitaţiei între semafor şi semafor.
Nu mai reuşesc să mă adaptez la legile acestei mişcări colective, mă decid să înaintez foarte încet, lipit de vitrine, pentru că pe lângă magazine există ceva asemeni unei zone de indulgenţă pentru bătrâni, invalizi şi cei ce nu se grăbesc. Descopăr atunci, în îngustele spaţii adăpostite ce se află de obicei între două vitrine sau două case prost lipite una de alta, nişte fiinţe care se odihnesc, parcă buimăcite, semănând cu nişte mumii în picioare. (...)
Ajung la o biserică, la ale cărei penumbre afumate de tămâie mă invită notele unui psalm cântat la orgă. Cu profunde ecouri răsună latina liturgică sub bolţile deambulatoriului. Privesc feţele întoarse spre preot, pe care se reflectă galbenul lumânărilor; nimeni din cei pe care i-a reunit aici fervoarea la această slujbă de seară nu înţelege nimic din ce spune preotul. Frumuseţea prozei le este străină. Acum, când latina a fost expulzată din şcoli ca fiind inutilă, ceea ce văd aici este reprezentaţia, piesa de teatru a unei crescânde neînţelegeri. Între altar şi credincioşii săi se lărgeşte, de la an la an, un şanţ plin de cuvinte moarte. (...) Şi dându-mi seama acum cât de străini, cât de departe sunt bărbaţii şi femeile adunaţi aici de ce li se spune şi li se cântă într-o limbă pe care nu o cunosc, constat că acest soi de inconştienţă cu care asistă la misterul slujbei este caracteristic pentru tot ceea ce fac. Când se căsătoresc aici, schimbă verighete, monede, păşesc sub o ploaie de orez, ignorând simbologia milenară a propriilor gesturi. Caută bobul de fasole în tortul de la Bobotează, aduc migdale la botez, împodobesc bradul cu lumini şi ghirlande, fără să ştie ce este bobul de fasole, migdala sau pomul pe care l-au împodobit. Oamenii de aici se mândresc cu păstrarea unor tradiţii cu origini uitate, reduse, în cele mai multe cazuri, la automatismul unui reflex colectiv, cel de a aduna obiecte a căror folosinţă nu se cunoaşte, cu inscripţii ce nu mai spun nimic de patruzeci de veacuri.
(Paşii pierduţi, Alejo Carpentier)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu