Nu există scriitor occidental care să fi descris atât de bine labirintul politic al ţării mele – spune Mario Vargas Llosa despre Nicholas Shakespeare. Am ezitat un pic atunci când am văzut numele autorului, pentru că nu îl cunoşteam şi pentru că mă gândeam că nu va fi convingător. Până atunci, citisem literatură cu tematică sud-americană scrisă doar de cei născuţi acolo, aveam senzaţia că doar ei pot reda exact lumea aceea ciudată. Dar m-am înşelat. Probabil şi pentru că N. Shakespeare nu e chiar străin de locurile alea, totuşi; a trăit mult prin America de Sud, fiind fiu de diplomat.
Scrisul lui nu are nimic din stilul clasic al sud-americanilor, nu e vorba despre faimosul realism magic, e mult mai simplu şi mai accesibil, dar reuşeşte să te prindă, să transmită foarte bine atmosfera de acolo, lumea aceea marcată de sărăcie şi violenţă, împletirea dintre ele, credinţa în iluzia unor gesturi radicale... Un intelectual fascinat de ideile lui Mao, ajuns terorist, o umbră vânată de un detectiv care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, violenţa care uneori doar se insinuează, iar alteori izbeşte, dar e mereu prezentă. Şi totul pe fundal de dans... un balet al mişcărilor şi al simţurilor, care te face să uiţi unde eşti.
E o carte care se citeşte uşor, dar care nu e superficială, te acaparează şi îţi pare rău când se termină. Şi e prima dată când găsesc o ecranizare bună a unei cărţi. Un film care completează cartea. Nu o egalează, niciun film nu va reuşi asta, dar o completează foarte bine. În paşi de dans e ecranizarea, care, la fel ca şi cartea, te ţine atent până la capăt, după care îţi lasă un uşor gust amar şi îţi aminteşte că de multe ori suntem mai mult animale decât oameni. Mai mult instinct decât raţiune... Iar coloana sonoră e şi ea foarte bine aleasă, despre asta am mai pomenit aici.
Scrisul lui nu are nimic din stilul clasic al sud-americanilor, nu e vorba despre faimosul realism magic, e mult mai simplu şi mai accesibil, dar reuşeşte să te prindă, să transmită foarte bine atmosfera de acolo, lumea aceea marcată de sărăcie şi violenţă, împletirea dintre ele, credinţa în iluzia unor gesturi radicale... Un intelectual fascinat de ideile lui Mao, ajuns terorist, o umbră vânată de un detectiv care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie, violenţa care uneori doar se insinuează, iar alteori izbeşte, dar e mereu prezentă. Şi totul pe fundal de dans... un balet al mişcărilor şi al simţurilor, care te face să uiţi unde eşti.
E o carte care se citeşte uşor, dar care nu e superficială, te acaparează şi îţi pare rău când se termină. Şi e prima dată când găsesc o ecranizare bună a unei cărţi. Un film care completează cartea. Nu o egalează, niciun film nu va reuşi asta, dar o completează foarte bine. În paşi de dans e ecranizarea, care, la fel ca şi cartea, te ţine atent până la capăt, după care îţi lasă un uşor gust amar şi îţi aminteşte că de multe ori suntem mai mult animale decât oameni. Mai mult instinct decât raţiune... Iar coloana sonoră e şi ea foarte bine aleasă, despre asta am mai pomenit aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu