High Life

(Looking for) The Heart of Saturday Night

Bacalov + Domingo

Lover Undercover

Constatări

Nu-mi plac(e): oamenii care ţin cont de statut, frişca, aşteptarea, cafeaua fără zahăr, discuţiile de dragul discuţiilor, dimineţile cu nori, vazele goale, cafenelele în care trebuie să urli, bijuteriile ostentative, goana după atenţie, negru şi gri, glumele repetitive, sâmburii din struguri, frigul, Demi Moore, fardurile de pleoape, fondantul, jocurile pe calculator, tristeţea din metrou, mesele din plastic, să merg la coafor, vinul cu cola, nopţile fără felinare, Liiceanu, blănurile, crinii, blocurile, extremiştii, femeile agitate, să fac conversaţie când aştept undeva, snobismul, anii '80, facebook, să alerg după un metrou de parcă ar fi ultimul de pe lume, globalizarea, oamenii care nu ştiu să viseze, bluzele strânse pe gât, vitejii în vorbe, apa plată, zâmbetele formale...

Baiao

Over the Rainbow

Dialog cu Llosa

Dintr-un interviu:

Un écrivain a une responsabilité de citoyen. Il doit participer. La solution moralement juste n'est pas de dire : la politique est sale, alors je m'enferme parmi mes livres. Non, c'est trop cynique, trop frivole. C'est pour ça que je fais du journalisme. Ca m'aide beaucoup à être en contact avec l'histoire au jour le jour. J'aime la littérature pardessus tout, mais pas l'idée de l'écrivain isolé dans sa tour d'ivoire, coupé du reste du monde. La moitié de mes romans, je ne les aurais pas écrits sans le journalisme, mes chroniques ou mes reportages. Il ne faut pas être naïf et croire qu'un écrivain est doté d'une vision providentielle. Non, un écrivain se trompe, commet des erreurs. Mais il y a aussi un domaine dans lequel l'écrivain peut apporter quelque chose.
C'est terrible comme les politiques détruisent la langue vivante qui devient, dans leur bouche, des lieux communs, une langue profanée. Alors l'écrivain peut aider à nettoyer la langue de tous les stéréotypes qui détruisent la pensée.

Continuarea.

Whistle for the Choir

Curzio Malaparte, Kaputt

Despre Curzio Malaparte s-au spus multe. Gesturile lui controversate au atras comentarii diverse, unele admirative, altele mai puţin măgulitoare. Dincolo de pendulările lui ideologice, însă, cert este că nu i se poate nega talentul literar.

Am luat Kaputt atrasă de prezentarea de pe site-ul editurii Nemira, fără să ştiu la vremea aceea nimic despre Malaparte. Prezentare care sună aşa:

Kaputt este marea operă a lui Malaparte, opera barocă a unui stilist de mare clasă şi a unui observator sublim. În acest roman autobiografic, Malaparte ne relatează experienţa sa în calitate de corespondent de război pe frontul italiano-german, în perioada martie 1941- august 1943. Cartea prezintă un interes enorm prin faptul că a aparut în 1943, aşadar „la cald”, fără ca autorul să cunoască sfârşitul războiului. Este o relatare plină de cruzime, feroce, de un cinism ieşit din comun, despre cel de-al doilea război mondial, prin care autorul ne poartă din saloanele somptuoase ale aristocraţiei epocii până pe frontul sovietic, până la Leningrad, la Varşovia şi la pogromuri. Alcătuit din şase părţi, printr-o originală analogie cu animalele (caii, şoarecii, câinii, păsările, renii, muştele), Kaputt ne cufundă într-un război cum rareori ne-a fost istorisit."

În fond, toată ficţiunea din Kaputt nu este altceva decât o încercare de a scăpa de povara faptelor văzute şi trăite. Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. Din această cauză, textul său este enervant de captivant şi te cucereşte. Cei ce-l citesc prin grilă îl acuză de neadevar, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său. Cert este faptul că Malaparte deschide un drum în literatura secolului, un drum care a dus şi va duce departe – drumul literaturii documentare." (Eugen Uricaru)

Ce e atât de controversat la Malaparte? Să vedem. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o scurtă carieră în diplomaţie, pe care a abandonat-o pentru jurnalism şi literatură. În 1920 aderă la Partidul Fascist, devine un fel de teoretician al fascismului, iar peste câţiva ani înfiinţează o publicaţie de avangardă, la care au scris chiar şi Pablo Picasso şi James Joyce. Începe să se distanţeze de fascism în clipa în care denunţă abuzurile lui Mussolini, ba chiar publică în 1931, în Franţa, volumul Tehnica loviturii de stat (a apărut şi la noi, tot la Nemira), în care îi atacă pe Hitler şi pe Mussolini. Se interzice publicarea cărţii în Italia şi Germania, iar el este exilat pe o insulă, apoi închis câţiva ani. Ceva mai târziu, Malaparte se îndreaptă din nou spre o ideologie totalitară şi aderă la comunism. Iar la un moment dat se îndreaptă spre varianta maoistă a ideologiei comuniste. Pe unii i-a surprins chiar şi pe patul de moarte. De ce? Pentru că, în ciuda faptului că trecuse de partea comuniştilor şi avea un roman (Pielea) interzis de Biserica Catolică, s-a convertit la... catolicism.

Malaparte e doar un pseudonim. Numele lui real este unul nemţesc, tatăl lui fiind neamţ căsătorit cu o italiancă. Iar Malaparte e antonimul uşor de sesizat al lui Bonaparte.
Pe lângă toate valsările lui între diverse ideologii, rămân neclare unele lucruri despre cum a fost scris Kaputt. El spune că l-a scris în timp ce era pe front, în calitate de corespondent de război. Gurile rele spun că, de fapt, el era pe însorita insulă Capri în perioada aceea şi scria de acolo. Indiferent cum ar fi, cartea e una remarcabilă, iar eu înclin să nu cred gurile rele, pentru că e prea bine scrisă şi prea detaliată ca să fie totul rodul imaginaţiei. Totuşi, nu trebuie luată ca pe o cronică istorică, ci ca literatură. Una foarte bună, în care găseşti atât real, cât şi imaginar.

Cartea se citeşte uşor, stilul fiind oarecum jurnalistic, dar e impresionantă. De ce Kaputt? Chiar el explică alegerea: "Nu există nici un alt cuvânt mai nimerit decât această expresie nemţească dură şi misterioasă."
După ce a scris Kaputt, Malaparte a fost acuzat de antigermanism, un antigermanism violent chiar, la fel de inuman, zic unii, ca ororile văzute de el pe front... E drept, în carte, nu se fereşte să arate că nu este chiar un admirator al nemţilor şi al spiritului nemţesc, împinge lucrurile la extrem uneori, ca să ilustreze ce are de spus. Ba chiar şi după război îşi menţine poziţia, dincolo de literatură, când vorbeşte despre militarismul nemţilor şi despre reînarmarea Germaniei, susţinând că poporul german este inapt pentru democraţie.

Dincolo de toate astea, cum spuneam, cartea merită citită. O recomand nu doar celor interesaţi de perioada războiului, pentru că, deşi e foarte grăitoare, se poate citi fără să îţi transmită o stare de rău. Există un echilibru al lucrurilor în paginile ei, chiar dacă e greu de crezut, dat fiind subiectul. Ăsta e meritul unui scriitor bun.

Parole, Parole

Tango emoción

Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess” (SEOB) din cadrul Operei Naţionale Bucureşti (ONB) vă invită la o nouă reprezentaţie a spectacolului de succes „TANGO EMOCIÓN”, prin care mezzo-soprana Oana Andra, baritonul Andras Chiriliuc şi de această dată pianistul Alexandru Petrovici ne propun o incursiune pasională în lumea tango-ului. Evenimentul va avea loc miercuri, 20 octombrie a.c., ora 18:30, în spaţiul Foyerului galben. Regia şi coregrafia sunt semnate de Valentin Roşca. Consultant lingvistic: Hector Lopez.
Înainte de începerea spectacolului, în Foyerul ONB vă va întâmpina maestrul cafelei, Gheorghe Florescu, care va oferi fiecărui spectator o ceaşcă din „sublima cafea Avedis“, al cărei secret de selectare şi prăjire îl deţine de la unul dintre ultimii cafegii armeni din România, Avedis Carabelaian.

Marea

Marea o poţi rezuma uneori la un foşnet simţit pe glezne. Sau la reflexele aruncate de luminile unei terase, dincolo de care doar o poţi ghici. Eşti înconjurat de oameni, încerci să participi la veselia lor gălăgioasă, dar privirea ta o caută pe ea, îi simte foşnetul calm, ritmul spart din când în când de pleoapele atinse de buzele care se opresc aproape de tâmplă, necesară asigurare că eşti acolo. Mă simţeam foarte departe. Nu de ceva anume şi nici de cineva, doar departe. O senzaţie de mare detaşare faţă de orice.
Şi-a mai aprins o ţigară, a întins mâna liberă peste masă şi a luat-o uşor pe a mea, fără să se uite la mine. Privirile căutau undeva în noapte. Am stat aşa o vreme, fără să spunem nimic, învăluiţi în tăcerile noastre şi în vorbăria celorlalţi. Îi simţeam doar pulsul rapid la încheietura mâinii. Şi briza care încerca să pătrundă pe sub haine. Tensiunea se risipise, era undeva în urmă... Asta trebuie să fie fericirea, mă gândeam. Să te simţi eliberat de toate, să simţi căldura celuilalt preţ de o palmă care se uneşte cu a ta şi să nu fie nevoie să te explici. Să te mulţumeşti să SIMŢI.
În unele dimineţi, privesc marea cu acea relaxare pe care doar o anume atingere ţi-o poate da. Şi simt cum chipul meu îşi recapătă calmul pierdut atunci când scuturi inutile s-au pus între noi. O absenţă delicată, privirea care caută să simtă zâmbetul aflat pe cealaltă margine a distanţei.
Şi spunea cineva că prietenia e un sentiment-surogat. E ca un fotoliu comod în care încerci să îţi găseşti plăcerea atunci când nu există pasiune, când intensitatea se rezumă la ceva confortabil. Poate că da... Egoism îmbrăcat elegant.

Sittin' On the Dock of the Bay

House of Valparaiso

În sfârşit

... Llosa a luat Nobelul.

Variaţiuni

Georges Prêtre

"Opinions are like assholes. Everybody's got one..."