- Eu nu ştiu ce aduce ziua de mâine, Michael. Nu am asemenea obiceiuri de lux. Sunt făcută din fărâme de astăzi. Este o luptă veche şi nobilă, ştiu, bărbatul, femeia, cuplul împotriva tuturor, dar nu am nici o intenţie să intru în istorie. Voiam să văd chipul nostru, pentru că întunericul este întotdeauna puţin părtaş. Stăteai culcat aici, lângă mine, printre atâtea scuturi străpunse şi săbii sfărâmate şi... şi cu mine ce se întâmplă înăuntru?
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.
(Romain Gary, Clar de femeie)
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.
(Romain Gary, Clar de femeie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu