Ruperi de ritm

Fiecare sfârşit de decembrie mă scoate din ritm, orice o însemna ritmul ăla. Şi nu-mi place, chiar dacă un acelaşi ritm o perioadă mai îndelungată aduce a rutină, care, la rândul ei, îmi displace. Şi nu nepărat mă las purtată de turmă, anumite gesturi din perioada asta chiar nu se prind de mine, dar simt cum senzaţiile turmei îşi lasă amprenta asupra mişcărilor mele. Încetinesc, mă abat pe străzi lăturalnice de gânduri, sunt tentată să fac altceva, mereu altceva decât ar trebui. Nu ştiu dacă e rău sau bine, deocamdată e doar o constatare.
Mă uitam mai devreme la salcâmul de la geam, încărcat cu zăpadă. Un alb agresiv. Frumos, poate, într-un anume fel, deşi simţurile mele nu se lasă păcălite, visează tot la căldură, la nisip, la albastrul unei ape...
Şi nu cred în bilanţurile de sfârşit de an, în liniile trase ostentativ, cu sentimentul că, brusc, se va întâmpla ceva, ordinea va fi dată peste cap şi lucrurile se vor aşeza de la sine. Doar pentru simplul fapt că ne oprim un pic din goana absurdă devenită scop în sine. E o iluzie, o simplă convenţie. Totuşi, e un prilej (la fel de bun ca oricare altul) să stabileşti un anume prag, să îţi impui o dorinţă - e ciudat conceptul, ştiu. Să priveşti goana din altă perspectivă...
Iar în ultimele zile mă regăsesc tot mai mult în personajul lui Carpentier. Zic personajul pentru că e doar unul acela în care am intrat cumva citindu-l şi de care mi se face dor de câte ori simt că mă depărtez prea mult, mă risipesc în prea multe direcţii.
Şi va trebui să iau o decizie curând. Deşi poate că sună prea drastic "să iau o decizie", mai degrabă să fac o listă de priorităţi, cu toate că mereu mi-a fost greu să mă ţin de liste de orice fel. Pentru că implică un soi de aliniere, o disciplină la care nu am excelat niciodată. Dar va trebui să încerc...