Ziceam la un moment dat...
... când cărţile, dicţionarele, lecturile obligatorii, gândurile şi întrebările fără răspuns devin prea multe şi prea înghesuite în mintea mea (care, la urma urmei, e şi ea un spaţiu limitat), încerc să evadez. Iar când nu am la dispoziţie pentru asta decât infinitul virtual, mă mulţumesc cu el şi, asemeni unui copil plecat să exploreze un loc nou, pornesc hai-hui în căutarea a ceva cu gust de libertate, de pere zemoase sau măcar de depărtare. Şi până la urmă găsesc... câte o poveste prea tristă, de care fug repede (îmi ajung ale mele), câte un vis colorat frumos, câte un song ce-mi gâdilă urechea, câte un om care dansează prin ploaie, câte un oraş pe care visez să îl văd într-o bună zi, câte o carte în care decid să mă închid într-o altă bună zi. Sau câte un om care ştie să râdă chiar şi atunci când cei mai mulţi ar fi porniţi să plângă - un frumos nebun, adică. Şi, când ajung aici, mă opresc. Ţin senzaţia de bine în palmă, iau şi cafeaua, şi cartea, şi nelipsita ţigară imaginară... şi, în lipsa altei perspective, mă aşez pe un pervaz (după deja celebrul model al reclamelor înşelătoare, "imaginea e doar cu titlu de prezentare").
Am încercat şi mai devreme să fac la fel. Într-o oarecare măsură, am reuşit.
ritmuri lente pentru azi, nu reuşesc să îmi impun altele.
Şi singurul efect al unor discuţii e că mă obosesc.
Pe 21 ianuarie, el face 70 de ani... încă unul pe care mi l-aş dori nemuritor...
Gata, back to real life...
... când cărţile, dicţionarele, lecturile obligatorii, gândurile şi întrebările fără răspuns devin prea multe şi prea înghesuite în mintea mea (care, la urma urmei, e şi ea un spaţiu limitat), încerc să evadez. Iar când nu am la dispoziţie pentru asta decât infinitul virtual, mă mulţumesc cu el şi, asemeni unui copil plecat să exploreze un loc nou, pornesc hai-hui în căutarea a ceva cu gust de libertate, de pere zemoase sau măcar de depărtare. Şi până la urmă găsesc... câte o poveste prea tristă, de care fug repede (îmi ajung ale mele), câte un vis colorat frumos, câte un song ce-mi gâdilă urechea, câte un om care dansează prin ploaie, câte un oraş pe care visez să îl văd într-o bună zi, câte o carte în care decid să mă închid într-o altă bună zi. Sau câte un om care ştie să râdă chiar şi atunci când cei mai mulţi ar fi porniţi să plângă - un frumos nebun, adică. Şi, când ajung aici, mă opresc. Ţin senzaţia de bine în palmă, iau şi cafeaua, şi cartea, şi nelipsita ţigară imaginară... şi, în lipsa altei perspective, mă aşez pe un pervaz (după deja celebrul model al reclamelor înşelătoare, "imaginea e doar cu titlu de prezentare").
Am încercat şi mai devreme să fac la fel. Într-o oarecare măsură, am reuşit.
ritmuri lente pentru azi, nu reuşesc să îmi impun altele.
Şi singurul efect al unor discuţii e că mă obosesc.
Pe 21 ianuarie, el face 70 de ani... încă unul pe care mi l-aş dori nemuritor...
Gata, back to real life...
2 comentarii:
Ca fluxul si refluxul evadarile si revenirile astea... foarte sofisticat, naucitor de sofisticat; trebuie sa ai forta totusi pentru ambele actiuni...
Probabil că de asta mă simt la sfârşitul unor zile lipsită de orice energie... :)
Trimiteți un comentariu