(fragment)

Centrul oraşului zăcea sub soarele amiezii ca o şopârlă care se alinta la căldură. Nemişcat. Şi fierbinte. Aerul dens te izbea ca o flacără ce dădea năvală dintr-un cuptor tocmai deschis şi te lăsa fără suflu preţ de câteva secunde. Apoi te obişnuiai. Sau măcar încercai. Asfaltul avea urme ale tocurilor curajoase care se avântaseră prin arşiţă. Gropi micuţe, ca nişte carii. Un tip cu blugii suflecaţi până la genunchi şi cu tricoul în mână îşi striga răcoareala băgat cu totul sub şuvoaiele fântânii arteziene din mijlocul pieţei.
- Ce te uiţi, mă?! îi strigă unui bărbat chinuit în pantaloni de costum şi cămaşă, care trecea spre Palatul Administrativ cu un demodat diplomat într-o mână şi se uita cu aparentă indiferenţă la fericitul de sub apă.
Clădirea pompos intitulată Palat nu era decât o hidoşenie comunistă, fără o formă clară, dar cea mai înaltă din oraş. Umbrea jumătate din piaţa aproape pustie, deşi în clipa aceea umbra era cam degeaba. Doar o femeie nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, exact cum nu trebuie să fie o femeie, adică ştearsă, mai traversa piaţa în amiaza topită a acelui iulie, în afară de bărbatul cu diplomat, care deja era la scările Palatului, uşurat, probabil, că mai avea doar câţiva paşi până să scape din gura dragonului care părea să fi înghiţit oraşul.
Câţiva palmieri dezrădăcinaţi din cine ştie ce ţinut unde căldura era o permanenţă, nu doar motiv de dezmăţ sezonier sub apa fântânilor arteziene, şi aduşi aici prin grija primăriei, grijă care îi costase nesimţit de mult pe locuitorii oraşului mic burghez dornic să arate a altceva decât era, cădeau şi ei sub umbra lungă a Palatului. Ţarcurile din lemn care îi îngrădeau, umplute cu pământ, serveau drept canapele pentru câinii vagabonzi care tronau acolo ca nişte chestii decorative, cum erau leii de la intrarea în clădirile somptuoase de cândva. Doar că nu aveau nici eleganţa leilor din piatră, pentru că stăteau, pur şi simplu, tolăniţi, şi nici indiferenţa lor, pentru că lătrau taman când vreun nefericit grăbit trecea pe acolo şi nu-i observa, aşa că sărea cât colo, cu inima gata-gata să-i dea afară din piept.
Sala festivă a primăriei, de la parterul Palatului, era plină ochi. Figuri serioase şi prefăcut gânditoare, trase la patru ace, cu costume făcute la comandă şi cu serviete din piele ţinute grijuliu pe mesele care flancau podiumul sau la picioarele scaunelor, cu apă plată în faţă şi cu şoferii chicotind cu secretarele pe holuri. În faţă, trăgând cu ciudă de un microfon care se încăpăţâna să scoată nişte bâzâituri care-l enervau, nimeni altul decât Directorul, care încerca să ţină un discurs despre ecologie, încălzire globală, pungi şi sticle din plastic, tufişuri care ar trebui plantate prin oraş, trafic şi alte alea care nu păreau să intereseze pe nimeni. O tipă machiată excesiv, cu o fustă nici prea lungă, nici chiar scurtă, care îi dezvelea doar puţin din genunchii durdulii, îl înghionti pe şeful de cabinet al primarului să facă ceva cu microfonul ăla. Luat pe nepregătite de imboldul dat nu tocmai discret cu un cot, şeful de cabinet porni oarecum la vale spre microfon, umblă calm la un buton micuţ pe care Directorul, evident, nu-l observase, îi aruncă acestuia o privire care-i spunea vezi cât de mare bou eşti, era simplu, şi se întoarse lângă genunchii împănaţi, care, scăpaţi de o grijă, se relaxară.