Cred că îmi place Philippe Sollers. Un interviu pe care l-am găsit întâmplător, după ce am căutat să aflu cine e autorul cărţii pe care am vrut să o arunc şi mă bucur că nu am făcut-o.
Nu-mi place când nu pot scrie sincer, când trebuie să disimulez, să înfăşor cuvintele în alte cuvinte.
Şi ziceam acum ceva vreme că, uneori, să poţi scrie sincer despre prezent trebuie să scrii doar
pentru tine. Adică ferit de alţi ochi. Că mai târziu o să vadă toată
lumea, e altceva. Dar un anumit gen de scris, dintr-un anumit moment,
implică singurătate. Singurătate nu neapărat prin
izolare, ci doar în faţa colii pe care urmează să aşterni unele
lucruri.
Sinceritatea în faţa colii se pierde atunci când începi să te întrebi ce va spune x citind asta, ce va crede y când va vedea astalaltă... E cea mai mare greşeală. Nu spun că nu trebuie să ţii cont de
cititor, dar nu în felul acesta.
Şi mi-am amintit zilele trecute că dintotdeauna am încercat să creez realităţi alternative, nu ştiu dacă mereu mai bune, dar alternative. Unde lucrurile se întâmplau altfel. Dar undeva pe drum am abandonat exerciţiul acesta. Şi nu ştiu de ce.
Şi chiar am vrut să scriu mai multe. Dar trebuie să reînvăţ sinceritatea în faţa colii.
Mi-e dor de o noapte de vară, pe un balcon, cu pianul în fundal. Ai încercat? Chiar trebuie. Să zaci, pur şi simplu, şi să laşi muzica să intre în tine. Fără grabă, fără gânduri ordonate, fără nimic. Doar pianul şi muzica oraşului, de care nu poţi scăpa. La un moment dat se suprapun şi, cumva, se armonizează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu