De ce o să votez cu Nicuşor Dan (II)

În loc de partea a doua a motivelor personale pentru care votez cu Nicuşor Dan, o să aduc aici o analiză referitoare la Bucureştii noştri de cândva şi de acum, la politica noastră şi la eternii ei candidaţi şi la şansa de schimbare (oricât de pompos sună) care s-a ivit acum. E cea mai completă şi mai bună analiză pe care am citit-o în ultimele săptămâni - Alegeri pentru Bucureşti: miza şi şansa.

Pentru cei care încă îl mai suspectează de diverse, doar pentru că aşa s-au obişnuit, din cauza celor care populează actualul sistem politic de la noi, o garanţie care zic eu că e suficientă: rândurile scrise de Bogdan Suceavă, unul dintre tinerii scriitori români pe care îi apreciez.

Pe lângă toate astea, aş adăuga: pentru că are cea mai curată campanie care s-a văzut vreodată la noi, pentru că, în sfârşit, oamenii de cultură s-au decis să iasă din carapace şi să îşi facă auzite vocile, pentru că a generat o mobilizare extraordinară, după care eu de mult timp am plâns - bloggeri foarte cunoscuţi, bloggeri mai puţin cunoscuţi, artişti cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, oameni simpli, mulţi-mulţi oameni simpli, voluntarii care l-au ajutat să adune semnăturile şi care, practic, duc în spate campania lui Nicuşor Dan. Aşa cum a spus şi el de multe ori: un bulgăre de zăpadă care a pornit la vale şi continuă să crească. Şi care, sper eu, va creşte suficient ca după 10 iunie să ne simţim reprezentaţi de cineva şi să nu mai spunem încă o dată că am votat răul cel mai mic. 

Încă sunt mulţi care spun: nu-l votez, că nu are şanse. Iată o argumentaţie şi pentru asta. Unde aş zice că punctul 3 e cel mai important de reţinut. Şi adaug: da, e un cerc vicios, dar unul din care se poate ieşi foarte simplu. Printr-un vot pentru Nicuşor Dan. Altfel, o să ne plângem de milă la inifinit şi nici măcar nu o să putem spune că am încercat.

Indiferent de rezultat, va rămâne o experienţă frumoasă. Şi nu o să mă mai simt singură într-o mare de mediocritate şi de indiferenţă. Am văzut oameni extraordinari în ultimele săptămâni, oameni care mai cred în lucruri bune. Oameni care dau tot fără să ceară nimic.

*foto: Matei Păun, unul dintre voluntarii care suplinesc partidele şi banii pe care alţi candidaţi le au în spate.

 

Tempo de Amor

Până la urmă, am înţeles, e o alegere, iar Llosa avea dreptate: nu poţi să scrii şi să faci politică în acelaşi timp.

snobism

De ce ne întristăm când cineva se îndepărtează de noi? Pentru că vrem să fim cei aleşi. Întotdeauna omul o să-şi dorească asta.

Zicea cineva pe undeva: I didn't know what i was getting myself into when i sat down to watch this film. Mda... Aş vrea un film bun. Dar ceva care să mă facă să vreau să trăiesc, nu Bergman. Mă refer la stil.

Câteva zile am privit mai mult în jur. Oamenii sunt foarte ancoraţi în stereotipuri. Mult prea. Iar nevoia de Iisuşi e mai mare decât se vede la suprafaţă. Nu ştiu dacă e bine. Înclin să cred că nu. E semn că lucrurile nu funcţionează. Nici măcar în noi. 

Principala problemă a Bucureştiului e că este un oraş provincial. Şi aşa va rămâne încă multă vreme de acum înainte. "Indiscreţia este una dintre valorile esenţiale în societatea românească. (...) Dreptul de a te amesteca în vieţile altora e la fel de sfânt la Bucureşti ca libertatea individuală, ca drepturile civice la NY." (S.T.)

Ploaia asta mă împinge spre pesimism. Îmi vreau soarele înapoi. Totuşi, mirosul de cafea e mai puternic pe ploaie.

Jazz In Paris: Chet Baker Quartet Plays Standards (full album)

Ideal pentru o sâmbătă bosumflată ca asta. Geamuri deschise. Miros de ploaie şi de tei. Instrumentaţie simplă. Trompeta clară a lui Chet Baker. Iluzia că poţi fi oriunde. 

De ce o să votez cu Nicuşor Dan (I)

O să dezvolt ideea pe ocolite, chiar foarte pe ocolite şi o să spun că, la un moment dat, observasem, pe internet mai ales, o nouă tentativă de revoltă. O revoltă generală faţă de tot ce nu funcţionează la noi. Şi sunt multe cele care nu funcţionează. Cel puţin aşa credeam: că, în sfârşit, se va întâmpla ceva. Dar bucuria mi-a fost scurtă. A fost vorba doar despre deja tradiţionala noastră revoltă verbală, teoretică. Adică: se constituie grupuri, grupuleţe, petiţii, pagini de facebook, se aderă la cauze (sună pompos şi atât), se dă like la indignări... dar totul se opreşte aici. Nimic cu un scop clar definit, nimic cu finalitate. Dar e bine că cel puţin conştientizăm problemele, se va grăbi cineva să spună. Sigur că da, numai că noi tot conştientizăm problemele astea din '90 încoace şi suntem într-un etern stadiu de contemplare a lor. Singurele noastre revolte palpabile sunt alegerile, când ne ducem şi, inavariabil deja, punem ştampila după principiul răul cel mai mic. În rest, ne complacem într-un fel de aroganţă colectivă, o aroganţă a vorbelor aruncate pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, pe facebook, la o şuetă, la coadă la impozite sau în faţa televizorului. O aroganţă nejustificată de nimic şi care nu e urmată de nimic. Ne plângem, ne lamentăm, facem liste cu neajunsuri, le înrămăm şi atât. Facem din asta o artă. Şi aşteptăm ca soluţiile la aceleaşi neajunsuri să le găsească alţii.

Foarte multă vreme, nici eu nu m-am mai revoltat în vreun fel. Nici măcar verbal nu m-am mai aventurat în luări de poziţii decât foarte rar, pentru că erau prea previzibile reacţiile celor cu care ar fi trebuit să interacţionez şi pentru că, nu-i aşa, when in Rome, do as the Romans do. Nu ader foarte des la genul acesta de aliniere, dar vine o vreme când obosesc să tot merg contra curentului. Iar când ajung în punctul ăsta mă aşez pe margine, în poziţia de spectator, şi fac exact ce fac şi ceilalţi români: nimic. Pentru că până şi discuţiile despre anumite lucruri au ajuns să fie privite cu dispreţ şi cu aroganţă. Şi nu o să mă refer la ceva anume acum, ci la ideea generală de a vrea să faci ceva, la faimoasa schimbare pe marginea căreia ne place atât de mult să teoretizăm. În clipa în care încerci să duci discuţia dincolo de ce ai mai citit, ce ai mai văzut, ce ai mai făcut pe facebook, ce magazin ai mai descoperit, ce credit ai mai luat, ce concediu mai plănuieşti, ce job ai mai schimbat şamd, şamd... în clipa în care vrei să-i faci pe oameni să privească un pic şi dincolo de ei, dincolo de persoana fiecăruia, cu alte cuvinte, să se uite în jur, sfârşeşti cu senzaţia că te dai cu capul de un zid. Nu pentru că problemele ar fi greu de sesizat, ci pentru că cei mai mulţi refuză să le vadă, s-au obişnuit să facă un fel de slalom printre ele, l-au luat pe noi nu putem face nimic în braţe şi se izolează fiecare într-o oarecare lume a lui. Din când în când, se fac auzite ici-colo aceleaşi idei paralele, aceleaşi voci paralele, aceeaşi lipsă de concluzie, pentru că toţi se retrag din discuţie în momentul în care intervine necesitatea argumentării şi a găsirii de soluţii. Să filosofezi şi să emiţi judecăţi de valoare sterile e uşor. Când, însă, trebuie să trecem graniţa în partea concretă a lucrurilor, ne blocăm. Încet-încet, entuziasmul discuţiilor încetineşte, cuvintele se răresc, ideile se împotmolesc, reacţiile seamănă tot mai mult cu drumurile alea care toate duc la Roma, în sensul că la noi respectivele reacţii duc toate la indiferenţă. La urma urmei, subiectele incomode, problemele adevărate, care necesită găsirea de soluţii sunt obositoare. O fi şi ăsta un soi de instinct de conservare... În cel mai fericit caz, se ajunge la glume, glumiţe, miştocăreli şi alte alea, pentru că, nu-i aşa, viaţa şi-aşa e grea, de ce să nu...

Vara trecută, sătulă de nopţi nedormite din cauza câinilor şi de furişări afară din bloc în funcţie de orele când ei îşi făceau siesta sau erau cine ştie pe unde, m-am înscris în audienţă la primăria de sector, ca orice muritor de rând, să vedem cum se poate rezolva problema asta. Aş fi putut da câteva telefoane şi să ajung să vorbesc direct cu primarul, dar am refuzat şi m-am încăpăţânat să văd cum e din poziţia contribuabilului deranjat de ceva ce se petrece pe spaţiul public. Zis şi făcut. Că discuţia mea cu cei de la primărie nu a avut niciun efect cred că nu surprinde pe nimeni. Nici măcar pe mine nu m-a surprins, nu-mi făcusem cine ştie ce speranţe. Dar altceva mi-a atras atenţia. În timp ce aşteptam pe hol, am intrat în vorbă cu cei care erau la rând şi am aflat că unul venise pentru o problemă legată de un teren, altul pentru o revendicare, o tipă avea nu-ştiu-ce proces cu primăria şi aşa mai departe, toţi erau acolo pentru diverse chestiuni personale. O tanti m-a întrebat ce problemă am eu, iar când i-am spus... m-a privit ciudat şi a schimbat repede subiectul, pentru că, la urma urmei, aia nu era o problemă adevărată. Dacă nu aveam nimic de revendicat, nu voiam casă de la stat, nu voiam bani, nu voiam proces, cui îi pasă de spaţiul public şi, serios vorbind, ce naiba e ăla spaţiu public?! Aşadar, din cele câteva zeci de persoane de acolo, eram singura care nu venise pentru o problemă personală, ci pentru una de comunitate (altă noţiune care ne e la fel de cunoscută ca marţienii; în sensul că am auzit de ea, unii spun chiar că ar exista, dar probabil că-s doar poveşti).

Şi am ţinut să sublinez aspectul acesta pentru că la noi se manifestă o idee complet greşită şi anume că, dacă te duci la vot şi pui ştampila pe cineva, e cât se poate de suficient pentru a spune că ţi-ai făcut datoria civică şi pentru a te culca satisfăcut pe o ureche. Cei mai mulţi uită că trăim într-o comunitate şi împărţim un spaţiu public care arată exact aşa cum îl facem şi cum îl administrăm, atât edilii, cât şi noi. Să crezi că e de ajuns să desemnezi prin vot o persoană care să te reprezinte în acel spaţiu public, iar tu să nu mai faci absolut nimic, nici măcar să o tragi de mânecă atunci când vezi că, de fapt, acel spaţiu public nu arată aşa cum ţi s-a promis, e dovadă de comoditate şi de indiferenţă.

Şi ajung, în sfârşit, la candidatura lui Nicuşor Dan pentru poziţia de primar general al Bucureştiului. În clipa asta este candidatul care cunoaşte cel mai bine multe dintre problemele oraşului, pentru că de câţiva ani buni se luptă pentru rezolvarea unora dintre ele, de pe poziţia unui om simplu, căruia îi pasă de spaţiul public pe care e nevoit să îl împartă cu ceilalţi. Este un om care a luat atitudine cu adevărat, oricât de pompos ar suna (şi sună pompos tocmai pentru că, prin indiferenţa generală, s-a dat expresiei un sens peiorativ, a devenit doar un ceva demn de glumiţele de la bere). Este un om care nu vine dintr-un turn de fildeş, chiar vede oraşul (şi asta nu o dată la patru ani) şi are o viziune de perspectivă pentru el. Îmi pare un om care iubeşte oraşul ăsta. Iar pentru mine asta e o componentă foarte importantă. Nu cred că poţi să faci realmente ceva dacă nu îţi place ceea ce vrei să faci şi locul pentru care vrei să faci. Şi nu e o chestiune sentimentală, e una cât se poate de practică. Sintetizând, oraşul nu e decât o casă mai mare, în care stăm cu toţii şi ţine de noi să o facem plăcută pentru locuit. Vorba aia: cum îţi aşterni, aşa dormi.

În concluzie, (inclusiv) de asta o să-l votez pe Nicuşor Dan. Şi sper să o facă foarte mulţi, să renunţăm în cele din urmă la ideea că noi nu putem schimba nimic şi că răul cel mai mic e singura soluţie. Despre alte aspecte o să încerc să vorbesc în altă zi.

Instantanee

(...) Rămânem în centrul vechi, în atmosfera lui de bazar care se vrea altceva. Lâncezim aproape două ore pe terasa Les Bourgeois. Nu ştiu de unde numele ăsta, poate că e vreo imitaţie a vreunui local parizian. Un wanna be. Cum e şi Bucureştiul în raport cu Parisul. Vizavi e o cafenea minusculă, am uitat cum îi zice. Chiar e minusculă, parcă ar fi un local pentru pitici. De când cu renovarea zonei, fiecare colţişor de aici e exploatat la maximum, pui două mese, un bar şi... gata, ai o afacere.

Încet-încet, reuşesc să mă destind, să mă simt bine, vorbim de toate, de la activism civic la candidaţii la primărie, de la industria de carte de la noi la monogamie, de la Llosa la Cărtărescu, pe care eu tot nu l-am citit. E plăcut... Centrul vechi nu e atât de aglomerat cum mă aşteptam, se vede că a venit vara şi e weekend, iar lumea s-a furişat afară din Bucureşti, pe la mare sau pe la munte. Îmi place senzaţia de detaşare, de departe pe care o poţi avea (uneori) aici. Toţi cei de la mesele din jur sunt preocupaţi de propriile discuţii, poţi fi oricine, poţi face orice. În pauzele de vorbit privim trecătorii. Din când în când, apare câte un grup mai elegant. În apropiere e o biserică şi un teatru, nu-mi dau seama la care dintre ele se duc.

După aproape două ore, ne mai dezmorţim la o plimbare scurtă pe străduţele din zonă. Dacă nu eşti familiarizat cu locul, ai impresia că ai nimerit într-un labirint în care se amestecă mai multe epoci. Vitrine moderne lângă unele împietrite în urmă cu zeci de ani, nici măcar recondiţionate, ci lăsate exact cum erau atunci. Clădiri renovate lângă altele care stau să cadă şi din ale căror subsoluri te izbeşte un miros greu de igrasie, mucegai şi canal. Geamuri mari, din sticlă de sus până jos, lângă uşi mici acoperite cu gratii. O vitrină cu rochii moderne, colorate, o alta cu pălării de acum cine ştie câţi ani, inclusiv cu aerul prăfuit de rigoare. O cafenea nouă lângă o clădire scorojită, care abia se mai ţine pe verticală, cu o perdea în loc de uşă, de după care apare un puradel în puţa goală, urmat de mamă-sa. Nou şi vechi, îngrijit şi părăginit, modern şi stătut, civilizat şi primitiv. Un amalgam unic. Ai impresia că treci dintr-o epocă în alta, de la un pas la altul. De fapt, aşa e Bucureştiul în ansamblu. Trecut şi prezent. Atât. Două axe temporale care se suprapun şi coexistă într-un mod oarecum nefiresc. Viitorul nu ne interesează, noi nu am învăţat încă să gândim în perspectivă. 

Pe trotuarul dintr-o parte a clădirii Băncii Naţionale, un bărbat aşezat în faţa unei măsuţe pe care are vreo douăzeci de pahare goale cântă la ele. Dacă nu eşti atent şi treci învăluit în zumzetul din jur, nici nu îl observi, nu îl auzi, muzica paharelor lui se diluează în muzica străzii. Cântă frumos, adică nu falsează. O muzică fragilă, totuşi. De undeva de mai în faţă, unde se intersectează două dintre străduţele care compun acest labirint al timpurilor, se aude mult mai zgomotos şi mai abrupt o flaşnetă. Un tip costumat în Chaplin iese din când în când din spatele ei şi încearcă să-i convingă pe trecători să ia bilete de papagal. Cei mai mulţi nu se opresc, dar îl privesc şi zâmbesc, îi fac poze. Nu cred că asta vrea el. Chiar are o figură de Chaplin.

Tot mai ades, îţi răsare în faţă câte un copil de ţigan care cere bani, cere mâncare, cere atenţie. Cere. „M-am săturat să fiu agresată în felul ăsta, să-mi tot ceară cineva ceva, să vrea ceva de la mine”, îmi zice I. Dar cei mai mulţi nici nu-i mai văd pe cerşetori. Privesc parcă prin ei sau îi ocolesc, îi dau la o parte fără să facă vreun gest vizibil. Ca şi cum ai evita o groapă sau o baltă. Instinctiv. Îi priveşti, dar nu-i vezi. E un exerciţiu care ţi-a intrat în reflex.

Ieşim în Piaţa Universităţii, în faţă la Şuţu. Aici, mereu e cineva care aşteaptă pe altcineva. E un punct de întâlnire devenit clasic. De peste drum se aud intermitent, duse de vânt şi de zgomotul traficului, nişte acorduri de muzică clasică. Şi aplauze. Pe partea cealaltă, în faţa Teatrului Naţional, la distanţă de câţiva metri, vreo douăzeci de oameni scandează nişte lozinci anti-ceva. Sunt cei care au mai rămas după protestele din ianuarie. Continuă să vină aici de parcă ar ieşi la o bere. Pe statuile lui Caragiale stă cocoţat un tip cu barbă, îmbrăcat în costum popular, şi flutură plictisit un steag uriaş. (...)

Nature Boy

Wishlist-uri

Am găsi un wishlist de prin mai 2009. Am tăiat ce mi-a ieşit. Hm, e oarecum la egalitate.

- vara să ţină cel puţin şapte luni
- un şezlong din ăla care se balansează
- o grădină mică, pentru flori
- măcar o veste bună pe anul ăsta
- bilete la Diana Krall - ah, nu, astea există deja :)
- o zi departe de computer
- Confesiunile unui cafegiu
- un cd cu Connie Evingson
- să fiu pe fază când apare iasomia
- o pălărie retro, din pai
- să învăţ să tac atunci când TREBUIE
- să-mi fac timp să termin barca
- să nu uit că mereu poate fi mai rău (dar şi mai bine)
- cireşe
- Portugal
- o cafea cu Lore şi Lorena
- Portugal
- o ciocolată - pentru zilele amare
- să învăţ să înot
- să mă plimb cu o maşină de epocă
- Saint-Germain-des-Prés
- tenişi albi - că ăştia de acum se duc

**

Cred că, în sfârşit, am înţeles de ce unii oameni se feresc să pună pe masă ce e de discutat. E o formă de autoapărare. Echilibrul lor e destul de fragil, iar asta l-ar da peste cap. Faimoasa fugă de realitate. 

Recitesc jurnalul american al lui Stelian Tănase. Ţineam minte că mi-a plăcut, dar uitasem detaliile. Încă îmi place. Doar romanele lui nu prea reuşesc să le diger. Prea multă tristeţe, cumva. Prea densă. 

Am redescoperit Hanul lui Manuc. E una dintre oazele în care te poţi ascunde de Bucureştii ceilalţi. 

Încă nu reuşesc să-mi disciplinez scrisul. Dacă o să reuşesc vreodată.

A mai apărut o carte a lui Llosa. Ar trebui să refac wishlistul. 

Starea mea din ultima vreme:

Le Nozze di Figaro

O versiune care sună foarte frumos, cu două voci tinere şi foarte bune: Miah Persson şi Erwin Schrott. Bucuraţi-vă de ea până mai e pe youtube.

America fără etaje

 

Acum doi ani, plaja din Vamă, soare, mare, atmosferă lejeră (pentru că nu era weekend). La un moment dat, dau o raită pe la tarabele cu kitschuri, iar printre ele găsesc un chioşc din lemn cu... cărţi. O librărie pe plajă, ce poate fi mai frumos?! M-am ascuns puţin de soare printre cărţi şi am ieşit cu două, parcă, iar una dintre ele era abia apărută: America fără etaje, Ilf şi Petrov. Eram foarte încântată – o carte nouă a lui Ilf şi Petrov, cumpărată din Vamă! Dar n-a durat mult.

Dacă America fără etaje ar fi fost prima carte de Ilf şi Petrov pe care aş fi citit-o, poate că o alta scrisă de ei nu aş mai fi citit. Nu pentru că e proastă, nu pot spune asta, dar nici nu m-ar fi convins că cei doi au un umor extraordinar, aşa cum s-a întâmplat citind mai întâi cărţile lor de referinţă. Motiv pentru care nu pot decât să fiu recunoscătoare că această carte a apărut la noi atât de târziu. Cine a citit Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur înţelege ce vreau să spun.

America fără etaje este jurnalul unei călătorii făcute de Ilf şi Petrov de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, în intervalul noiembrie 1935 - ianuarie 1936. Se vrea o sumă de constatări despre trăsăturile americanilor, despre natura acestei ţări uimitoare pentru mulţi la acea vreme, despre mecanismele care o puneau în mişcare şi aşa mai departe. Iar unele chiar sunt interesante. Dar altele nu. Mie mi s-a părut că foarte multe nu. Pentru că în multe cazuri insistă pe aspecte mărunte, pe trăsături şi pe gesturi care nu sunt musai specifice americanilor, ci sunt trăsături şi gesturi pe care le-ai fi putut întâlni oriunde. Asta e partea în care, zic eu, cei doi sunt doar cârcotaşi, vor cu orice preţ să arate că au umor. Iar atunci când te străduieşti prea mult se vede. Şi se duce naibii tocmai umorul. Poate că am văzut lucrurile aşa şi pentru că am pornit cu anumite aşteptări, cunoscând ficţiunea scrisă de ei. O fi greşit, nu zic nu, dar asta am simţit...

În plus, poate că la vremea când a fost scrisă cartea a fost mult mai de impact. Dar ne aflăm la mulţi ani distanţă, iar între timp visul american oricum s-a cam destrămat, bancurile pe seama americanilor nu prea mai sunt nici ele amuzante, lumea ştie mult mai multe despre ei şi despre tărâmul făgăduinţei care a fost America multă vreme, iar mare parte din observaţiile celor doi au devenit între timp clişee: că în America mâncarea e proastă şi fără gust, că pentru americani banul e un fel de religie, că muncitorii sunt cam exploataţi, că negrii sunt discriminaţi, la fel şi indienii... şi multe altele de acest fel. Asta, în timp ce Rusia lui Stalin, prin comparaţie, ar fi un soi de ideal. Uneori, cei doi spun asta mai pe faţă, alteori voalat. Şi e ciudat venind din partea lor. Poate că au făcut astfel de remarci tocmai pentru că era în floare teroarea stalinistă şi nu au avut de ales. Dar, pe alocuri, acele remarci par foarte naturale, deloc forţate de grija pentru o propagandă căreia erai nevoit să i te supui.

Desigur, nu lipsesc nici pasajele de sinceră admiraţie pentru lucrurile bune din America. Sunt şi ele destule. Interesant este şi modul în care îşi aleg oamenii cu care să stea de vorbă, de la unii foarte bogaţi la unii foarte săraci, de la boemi la obsedaţi de profit – adică, încearcă să atingă întreg sceptrul uman, ceea ce e de lăudat. Totuşi, încă o dată spun, pe toată durata călătoriei lor, n-am scăpat de senzaţia că sunt cârcotaşi şi nu se ridică la un anumit nivel de aşteptare pe care îl aveam. Nu spun că e o carte de ignorat, o recomand, numai că e bine să porniţi lectura ei fără să vă aşteptaţi la minuni.

Generaţia supravieţuirii

Când am propus ca săptămâna asta să vorbim despre specificul generaţiilor, am fost foarte entuziasmată şi credeam că va fi foarte simplu. Dar m-am înşelat. Pentru că acel ceva care poate defini o generaţie vine din vremurile în care ea se formează şi pe care le trăieşte, iar generaţia mea a prins două perioade oarecum extreme. Şi a crescut undeva între ele. 

 

Mă aşez în faţa paginii albe şi încerc să identific acel ceva care ne caracterizează pe noi. Şi, chiar dacă se zice că paginile albe suportă orice, e greu... Când spui anii '20, gândul îţi fuge la jazz şi glamour, dar şi la apariţia unor mişcări politice radicale, anii '30 aduc marea criză şi al Treilea Reich, odată cu anii '60 apare contracultura, anii '70 amintesc de diverse proteste pentru la fel de diverse drepturi civile şi aşa mai departe, probabil că enumerarea pe decade ar putea continua, fiecare cu specificul ei. Atât la nivel de societate, cât şi la nivel de individ... Generaţia mea s-a format în anii '80, ani care la noi nu prea s-au mai identificat cu restul lumii civilizate. Singurul lucru comun care îmi vine în minte e muzica disco, de care, în mod paradoxal – zic paradoxal pentru că am crescut cu ea -, niciodată nu m-am simţit atrasă. În rest, au fost anii magazinelor goale, ai cozilor, ai pâinii pe cartelă, ai dulciurilor cumpărate de la unguri, ai temelor făcute la lumânare, ai cărţilor bune luate „pe sub mână”, ai programului de câteva ore pe seară la televizor, ai unor muzici care nici măcar nu ştiam că există, ai unei lipse de informare cruntă... Ani gri, cred că asta e culoarea cea mai potrivită pentru a descrie perioada aceea, un gri plumburiu, deprimant. Pe care nu îl realizam atunci pe deplin, dar care s-a impregnat în noi. 

 

Ce anume îi poate caracteriza pe oamenii crescuţi şi formaţi în asemenea vremuri? Îmi pun întrebarea asta acum, la atâţia ani distanţă, şi mi-e greu să găsesc un răspuns. Privesc în urmă şi încerc să identific ce anume a animat generaţia mea, ce ne-a ţinut în picioare. Pentru că, totuşi, îmi amintesc o perioadă în care am reuşit să fim veseli, entuziaşti... trăiam. Probabil că speranţa. Nu neapărat conştientă, dar speranţă. Şi dorinţa de evadare, care mai apoi s-a şi concretizat, îndată ce a devenit posibilă. Mă gândeam mai devreme la colegii mei din şcoala generală, de exemplu, şi nu ştiu dacă mai sunt cinci dintre ei în ţară. Au plecat... Nici cei din liceu nu prea mai sunt pe aici. Italia, Spania, Portugalia, Canada, Germania. Locuri spre care s-au îndreptat în mare grabă, imediat ce au scăpat din cuşca acelor ani în care s-ar zice că ne-am format. 

 

De fapt, dacă mă gândesc bine, generaţia mea e una care a învăţat doar să supravieţuiască. Şi cred că asta ne caracterizează, ăsta e specifiul nostru. Probabil că de aici şi fuga, plecarea prin alte părţi. Instinctul de supravieţuire, care îţi spune să pui distanţă între tine şi agresor. În cazul de faţă, agresorul fiind chiar ţara în care am crescut. Noi n-am fost învăţaţi să construim, ştiam doar că trebuia să ne ferim. Şi se vede. Generaţia mea nu se revoltă, nu face politică, nu ia atitudine, nu face pasul în faţă, nu pune la cale idei, nu are idealuri. Pentru că nu mai e aici. S-a salvat pe unde a putut. Iar cei care au rămas fac exact ce au fost învăţaţi: supravieţuiesc. Într-un fel sau altul. Pitiţi în vreun colţ de Românie, la adăpost de cinismul vremurilor. 

 

E o concluzie tristă, recunosc. Pentru că, peste alţi cine ştie câţi ani, o să privim în urmă şi o să ne întrebăm: ce vom fi făcut în tot acest timp? Şi va fi greu de răspuns. Sau prea uşor. Stupid de uşor. Un răspuns de care, probabil, ne va fi prea ruşine, aşa că îl vom închide în noi şi, din nou, vom încerca să ne salvăm care cum poate... 

 

(vdb, 19.01.2011)

Lejos de tí

... şi vine o zi când, oricât te-ai fi împotrivit, realizezi că unele lucruri chiar nu se vor întâmpla vreodată. Şi accepţi. Pentru că ţi-ai epuizat furia. Te mulţumeşti cu puţinul posibil. 

... şi se spune că prietenia e un sentiment surogat. 

...şi am găsit câteva oaze de linişte prin aglomeraţia Bucureştilor. Unele chiar în mijlocul ei. 

...şi sunt fericită că geamurile pot sta deschise, iar salcâmul meu a înflorit, dovadă că unele lucruri nu se schimbă, no matter what. 

... şi revin cumva obsesiv la tango, în ultima vreme; cred că e un soi de evadare...