Cel mai discutat subiect din ultimele zile: Kosovo.
Cele mai întâlnite situaţii: cei mai mulţi habar n-au despre ce vorbesc, n-au pus mâna să citească ceva despre istoria conflictului ăstuia, dar se trezesc dând din mâini şi oferind pseudoexplicaţii.
Concluzia: Dacă te informezi doar din ştirile de la ProTv sau din tocşourile la care participă tipul ăla de la Ziua (pe care l-a şcolit SRI şi care acum face pe analistul militar), mai bine taci şi du-te la shopping în mall, că nu s-au terminat reducerile.
Adevărata concluzie: de oricare parte te-ai situa într-un conflict de genul ăsta, vei găsi argumente, mai mult sau mai puţin viabile. E un cerc vicios pe marginea căruia poţi patina la infinit.

S-a încălzit, în sfârşit... Nu ştiu cât o să ţină, dar deocamdată mi-e bine. Dacă apare şi verdele mai devreme, mă declar fericită.
De câtva timp mă intersectez (chestie de job) cu un exemplar feminin care mă nedumereşte şi încerc să înţeleg un lucru: de ce unii oameni care au o cultură peste medie îşi închipuie că e şic să umbli neglijent? Nici eu nu am un fetiş pentru vestimentaţie, dar de aici şi până la a arăta de parcă cineva ţi-a furat hainele şi ai pus pe tine ce ai mai găsit aruncat prin baie... e cale lungă. Nu e prima persoană la care văd asta şi zău dacă înţeleg.
(...)
Au venit cd-urile cu Chris Botti. Sunt câteva songuri foarte faine, o să fie ideale la vară, dimineaţa, lângă cafea, sau seara, la un pahar.
Cafeaua asta a ieşit prea dulce... Mi-e lene să fac alta.
De câteva zile bune caut ceva de citit şi nu găsesc nimic care să mă tenteze, aşa că am ales să mai ies din casă. E ok, deşi cele mai multe personaje printre care mă învârt mă plictisesc. Toţi cei care îmi plac sunt risipiţi prin alte părţi...
Zilele trecute, cinicul:
- Să nu începi şi tu să te plafonezi!
- E greu de evitat asta la voi...
- Exagerezi.
- Nu prea cred. Ştii foarte bine la ce mă refer.
- Mda... Dar e o comunitate în care nu prea poţi intra cu plugul, ca în altă parte.
- Da, toţi sunt legaţi unii de alţii. Ştii că deja s-au făcut jocurile? Acum câteva zile s-au pus la masă şi au stabilit: x primar, y prefect, z viceprimar, ăla de la ape la consiliul judeţean etc. etc.
- De unde ştii?
- Nu contează. Procedura e veche, ştii şi tu... Era doar o chestiune de timp.
- Şi O rămâne pe dinafară?
- Aşa se pare. Trebuie să dea psd-ului ce au promis. Şi în oraş nu pot, cu lumea de aici nu au cum să jongleze, cine dracu’ votează cu psd în TM?
- Şi ce vrei să faci?
- Rien... mă duc să iau o cafea, vrei?

Mă gândesc tot mai mult să schimb macazul. Ce facem noi nu se mai cheamă presă. Trebuia să plec anul trecut.
Pe blocul de vizavi sunt nişte porumbei şi se tot împart în grupuri de câte trei. Nu ştiu de ce trei...
Cred că mă duc la meci. Deşi mai am de făcut din traducerile alea... uitasem.

De ce nu înţeleg unii ca faimoasa chimie se poate termina?! Fin, pur şi simplu. Nu mai simţi, nu mai vrei, nu mai poţi juca teatru. E gata!
Să-ţi faci un scop în viaţă din a încerca să convingi pe cineva că trebuie să te iubească pe veci doar pentru că, la un moment dat, te-a iubit. Câtă disperare. Şi câtă inconştienţă...

Linişte în octombrie

Am reuşit să termin Linişte în octombrie. Am lăsat la o parte examene, telefoane, articole, mailuri şi m-am destins. Brusc, dar conştient. Aveam nevoie de asta. Am gonit încordarea, starea de rău se retrage şi ea, cred că pur şi simplu am forţat în ultima vreme. Aşa că m-am retras în citit, ca pe vremuri, ignorând orice altceva.

Mi-a plăcut cartea, deşi e obositoare pe alocuri. Obositoare prin detalii. Deşi, pe de altă parte, tot detaliile sunt cele care îi dau calitatea. Numai că, aşa cum am mai zis, e vorba de proporţii, trebuie să ştii unde să te opreşti. Până la urmă, dincolo de balast, există câteva bucăţi relevante. Plus că tipul scrie foarte sigur pe el, iar asta mi-a plăcut mereu...
Toată vorbăria se învârte în jurul unei idei care pe mine mă macină de mult timp, iar partea frumoasă e că tipul nu încheie cu un verdict. Deşi cred că unii care vor citi cartea vor fi dezamăgiţi tocmai de asta. Dar lucrurile nu sunt mereu albe sau negre, nu poţi să tragi o linie clară între ceea ce îţi doreşti şi ceea ce faci. Mai ales când e vorba despre o relaţie bărbat-femeie. Sau invers. Totuşi, un lucru mi-e din ce în ce mai clar: o relaţie între doi oameni care nu au nimic în comun în afara unei oarecari pasiuni fizice (şi nu una extraordinară) sau a unui sentiment de comoditate va sfârşi prin a-l consuma pe dinăuntru pe unul dintre ei. Da, pentru că mereu doar unul din cei doi e conştient de anumite distanţe. Şi mai devreme sau mai târziu va căuta să umple în altă parte vidul ăla interior. Unora le reuşeşte, altora nu. Unii pot să se desprindă, alţii rămân prizonieri. Cert e că nu există reguli general valabile şi suntem nişte animale mai ciudate decât ne place să credem.

Am avut o poveste împreună, iar povestea noastră a ajuns să cuprindă toate poveştile de dinainte, astfel încât, în cele din urmă, acestea nu mai erau decât nişte digresiuni retrospective, superflue în povestea continuă a vieţii noastre împreună. Dar trebuie să existe şi altceva, trebuie să existe mai mult într-o persoană decât ceea ce se povesteşte şi ceea ce se poate povesti. Cea mai mare parte se pierde printre cuvinte...

Un mic fragment din carte, nu cel mai relevant, dar unul care mi-a atras atenţia.
Cum spuneam, finalul e deschis, nu spune nimic clar, nici divorţ, nici separare, nici dacă ea se întoarce sau nu, nici dacă ştie sau nu că el a înşelat-o.
Eu zic că odată ce ai devenit conştient de distanţa care te separă de cel de lângă tine lucrurile nu mai sunt la fel. Aşa cum nodurile în relaţii nu pot juca rolul de liant. Dacă s-a produs o ruptură, indiferent de motiv, nu mai poţi lipi cele două capete. Nu pe termen lung...
Mda, se poate divaga mult pe tema asta.
Aş recomanda cartea cuiva anume. Unui amic care s-ar regăsi, probabil, în ea. Oarecum. Dar n-o să o fac, pentru că e posibil să interpreteze greşit gestul meu. Deocamdată se păcăleşte că a făcut un pas corect când s-a însurat, deşi ocazional îşi mai pune întrebări...
În concluzie (nu doar la carte, ci ca rezultat al experienţelor proprii), dacă nu eşti sigur pe ce vrei, mai bine nu te bagi în angajamente de genul până când moartea ne va despărţi. Ştiu că nu e la fel de uşor de făcut pe cât e de spus.


E noros şi gri. Plumburiu chiar. Vreme care îţi permite să leneveşti fără să îţi pară rău că nu poţi ieşi din casă.
Ar merge un film, dar n-am nimic nou...

Iar mi s-a fixat în minte un song...
Mai devreme:
- Vii la bere?
- Ntz!
- Hm?
- Prea multe motive, ca să le înşir.
- Zi trei.
- Nu beau bere caldă, iar febră am şi fără să beau ceva rece acum, mi-e lene, ar trebui să învăţ...
- Mda, te fofilezi.
- Hai, hai...
- De ce ai febră?
- De ghindă! M-am gripat, de ce am febră...
- Trebuia să faci tu ceva.
- Îhîm. Vrei un song?
- Vreau să te scot din casă.
- Întreabă-mă peste vreo săptămână.
- Zice A că mergem unde vrei tu.
- Să vă fie de bine.
- Nu, mă, dacă vii!
- Nu vin! Care parte nu o înţelegi?! Am o duzină de microbi sau cum s-or numi care bântuie prin mine şi tu vrei să mă duci la bere. AZI ţi-ai găsit. Nici la job n-am fost. Şi de când beau eu bere iarna??
- Fi-ţi-ar microbii... Eh, bere, poţi bea ce vrei tu, parcă te obligă cineva să bei bere. Ai nevoie de ceva?
- Să nu mă bateţi la cap, de exemplu.
- Bine, bine, las’ că vezi tu. Ocupă-te de microbii ăia şi vorbim mai încolo.
- Mda, o să chem un popă, să mi-i blagoslovească.

Din seria dialogurilor stupide dintr-o seară de sâmbătă fadă.

Încerc să scap de songul ăla, dar nu reuşesc. O fi vocea plăcută de vină. Singura pe care o suport acum. Sau poate simplul fapt că e ceva nou. Ades nu vrem să recunoaştem că ne atrag anumite situaţii, lucruri sau persoane doar pentru că sunt noi, sunt altceva... Faimoasele temptations. Dar suntem prea ipocriţi să admitem asta. Şi mă irită lipsa de empatie a unora. În egală măsură cu înclinaţia altora de a vedea subtilităţi acolo unde nu sunt.
În sfârşit, de mâine am mai mult timp pentru ale mele. Doar să îmi treacă starea asta de rău.
Nici ştirile n-am putut să le diger în ultimele două zile, nici să citesc n-am avut răbdare, discuţiile pretenţioase m-au enervat mai mult ca de obicei. Nu tu filme, nu tu meciuri, nu tu vară, să pot ieşi la aer... Februarie cred că e luna cea mai urâtă.

Mda, iar nu pot să dorm. Începe să îşi facă efectul duzina de medicamente luate, aşa că transpir. Şi urăsc să transpir... Dar mâine (azi) lucrez de acasă. Cel puţin aşa zic acum.
Milman are o voce foarte plăcută, relaxantă. Uitasem de ea. Când nu pot să dorm bântui prin muzici. Sau după muzici.
Azi am avut un schimb de replici dure la job. Are şi răbdarea mea limite. Iar nesimţirea o tolerez doar până la un punct. Astea sunt momentele în care mă întreb iar de ce naiba am rămas aici. Şi mă gândeam la povestea cu fii atent ce îţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească. Mai ales că toate au un preţ.
Iar mai devreme mi-am învins indiferenţa şi am deschis un mail care a venit de aproape o săptămână. Previzibil şi tardiv. Chiar nu mă mai interesează.
Mi-e dor de o ploaie de vară...
Şi aş mânca o amandină. La ora asta!
Mai bine aş încerca să dorm.
De fapt, vroiam să vorbesc câte ceva despre swing, da' mi-e lene. În altă zi, seară, noapte...

Sophie Milman - My Heart Belongs To Daddy

Mark Knopfler - Postcards from Paraguay

I love this man... şi trebuie să apuc să îl văd măcar o dată live...

Da, în sfârşit, am reuşit să văd Reconstruction... După ce se termină, ai nevoie de o pauză. Simţi nevoia să iei o ţigară şi să ieşi cu ea pe balcon, să simţi oraşul, să te detaşezi un pic urmărind luminile... Să tragi cu sete din ea, fără să te poţi hotărî dacă e bine că nu eşti în locul personajelor sau dacă îţi pare rău că nu ai şi tu parte de aşa ceva. Sau... există şi a treia variantă, regreţi că a existat un moment în care ai făcut aceeaşi greşeală: ai ezitat. Şi ai pierdut. Şi nu se mai repetă.
Mi-a plăcut. Există puţine filme care îmi plac. Nu sunt chiar un consumator de film, în sensul că rar găsesc ceva pe gustul meu. Ca şi atunci când vine vorba de cărţi, mă atrag poveştile despre oameni, despre chimia ciudată căreia îi zicem dragoste. Cu toate nuanţele ei... Iar ideea filmului e excelentă. Într-adevăr, orice alegere faci are urmări, nimic nu mai e la fel, totul se mişcă simultan în n direcţii. Oricât de insignifiantă ţi-ar părea alegerea pe care o faci, urmările sunt ca o umbră.
Primul lucru care mi-a venit în minte au fost câteva rânduri de... cândva: E un joc (...): să stăm o noapte unul lângă altul, în pat, fără să ne atingem, treji, cu ochii închişi şi să ascultăm aceeaşi muzică. Ai încredere că nu adorm? Ai încredere în tine să poţi să nu adormi? Simţi nevoia să zici ceva? Simţi nevoia să te mişti (să dai de înţeles că încă eşti trează)? Ai încredere în mine că am încredere în tine? Atunci joacă-te cu imaginaţia. Cu siguranţă o să ne întâlnim într-unul din „visuri”.Al doilea a fost Vem Vet… Songul de la care a pornit toată frumoasa nebunie şi care se pliază perfect pe filmul ăsta.
Şi fiecare dintre astea două duce în acelaşi loc.
Uitasem… mi-a plăcut tipa. O frumuseţe relaxantă, liniştitoare, cu voce senzuală. Nu o vampă. Vampele sunt obositoare, te agresează vizual. Ca şi femeile care vorbesc excesiv şi teatral. Efectul poate fi foarte asemănător.

Îmi fugise somnul. Acum parcă se întoarce încet…
Adevăru-i că merită să te laşi dus de val măcar o dată. Să ai parte de senzaţiile alea, care nu se compară cu nimic. E păcat să trăieşti şi să nu le ştii, e ca şi cum ai trăi degeaba. E drept că te urmăresc o vreme, dar cu siguranţă nu regreţi nimic.
Mda…
Dacă aş reuşi să îmi păcălesc organismul să doarmă mâine până pe la prânz... Dar ştiu că n-o să reuşesc.
Abia aştept să vină vara, să stau cu geamurile deschise, să mă mut în camera cu balconul, să iau măsuţa aia cu scaune din... nu răchită, am un lapsus... să pot bea prima cafea la aer, să pun salteaua pe jos... Of, greu trec lunile astea hibernale!