Citeam undeva mai devreme că diversitatea stă în imposibilitatea repetiţiei. Nu e aşa. Imposibilitatea repetiţiei e unicitate. Mă rog, e uşor să îţi scape nuanţa în formulări de genul ăsta.

Aseară (ieri) m-a întristat tristeţea cuiva. Aş fi vrut să pot atinge ochii. Atât. Sunt momente când cuvintele izbesc, oricât de liniştitoare s-ar vrea în intenţie, aşa că atingerea e mai potrivită. La fel cum uneori distanţele rămân nevindecate...

Simt că am rămas suspendată undeva între ieri şi un mâine oarecare. Stupidă senzaţie. Şi nu reuşesc să găsesc rezonanţa potrivită, songul pentru ACUM, care să nu semnifice nimic, să nu îmi amintească nimic.
Dacă într-o zi m-aş aşeza jos, lângă un cerşetor, pe o bordură de trotuar, aş fi privită ciudat, nu? Cu siguranţă, pentru că aş ieşi din tipar. Deşi aş vrea doar să văd cum se percepe lumea de acolo...
Rătăceam aseară pe străduţele întunecoase din centru, ascultând-o pe A, care păşeşte de doi ani în acelaşi cerc pe care îl învârte un dobitoc. Şi nu îi înţeleg incapacitatea de a se desprinde, de a păşi afară din cerc.
Lume multă pe străzi, crâşme pline, fum, sunete repetitive şi banale numite de unii muzică, masculi plictisiţi şi dame obositoare în încercarea de a se face plăcute. Am căutat în zadar un local cu MUZICĂ, nu cu bubuituri repetate în acelaşi ritm ore în şir. Dacă nu live, măcar înregistrată, dar muzică să fie. Nici vorbă. Undeva în centru, Lemon Piano Bar. Zău? Ia să vedem! Era discotecă. Mi-e dor de un loc cu muzică, în care să mă pot aşeza discret într-un colţ, să pot vorbi fără să urlu şi să îmi savurez detaşat paharul de orice o fi. Mi-e dor, fir-ar să fie, mi-e dor! După două ore de inhalat fum şi după o cafea cu coniac, sătulă de lamentările lui A, am renunţat. Înapoi în bârlogul meu. Şi cineva de aici îmi vorbea mai deunăzi admirativ de lifestyle-ul din oraşul ăsta. Fi-v-ar lifestyle-ul să vă fie.

- Tristeţea echivalează cu nesiguranţa?
- Într-o oarecare măsură cred că da.

A revenit soarele, în curând o să îmi pot relua bântuielile. Şi dimineţile pe balcon. Eh, amintiri care zâmbesc: Vii la o ţigară?