Singurătatea este o ingrată căreia ajungi să îi prinzi treptat gustul, riscând ca în final să te îndrăgosteşti complet de ea...

Nu sunt singură, nu în sensul clasic, în sensul la care se gândesc toţi imediat. Singurătatea e o stare. De care o vreme am fugit, dar care acum îmi dau seama că e cel mai bun refugiu în faţa prostiei, a stereotipiilor, a convenţiilor mai mult sau mai puţin stupide. Inclusiv când vine vorba de faimosul doi.
Încă mă mir cum unii nu înţeleg că numite lucruri, stări, senzaţii, sentimente există sau nu. Nu le poţi învăţa, nu le poţi cumpăra. Le ai sau nu le ai. E simplu…

S-a luminat, deşi widgetul de la yahoo zice că plouă.

Am început cartea despre istoria străzilor din Bucureşti. Nu e perfectă, dar e interesantă… Unele lucruri le ştiam. Nu sunt sigură ce mă atrage la urbea aia, cred că doar o anumită parte a trecutului ei. Şi asta pentru simplul fapt că istoria îţi dă o oarecare detaşare, pe care prezentul ţi-o refuză, fiind prea încrâncenat. Îmi plac frânturi de străzi de acolo, unele clădiri, amalgamul de lume în care te poţi pierde, în mijlocul căruia poţi fi un anonim şi îţi poţi plimba nestingherit răzvrătirile. Dincoace te izbeşti de tipare şi de limite. Nu suport îngrădirile…
Cafeaua asta are gust de aprilie.