Îmi plac(e) dimineţile senine de vară, să-mi savurez cafeaua şi să tac, rochiile lungi şi vaporoase, cireşele, Diana Krall şi Narrow Daylight, liniştea de după ploaie, evantaiele, să mă cuibăresc într-un fotoliu şi să ascult muzică, pozele alb-negru, să aflu ce au fost cândva clădirile vechi, calmul din librării, ochii care zâmbesc, să mă retrag într-un colţ şi să privesc lumea, tartele cu fructe, desenele animate clasice, vişinata făcută de mine, să pândesc formele norilor, sinceritatea copiilor, migdalele prăjite, Voile de Jasmine, să cred că într-o zi o să mă pot muta lângă o plajă, optimismul moderat, ironiile spuse cu calm, senzualitatea discretă, drumul înghiţit de maşină în zori...

...

Grand Bazar România

Am (mai) luat o carte. Da, ştiu, nu prea am timp de citit acum, dar mi-a plăcut la nebunie titlul. După ce reuşesc să citesc câte ceva din ea sper să revin cu impresii.

Iar m-am împiedicat într-un song şi nu pot scăpa de el. Dar sună atât de plăcut...
19 grade. Mai trebuie doar câteva şi e aproape de temperatura ideală. Stăteam ieri pe o terasă şi ploua. Ploaie de vară, hotărâtă, dar fără furie. Câteva momente de fericire neaşteptată. Da, fericirea e făcută din lucruri simple.

Şi tot nu pot să înţeleg cum reuşesc unii să facă orice treabă de mântuială. Există două zone în oraşul ăsta unde se înghesuie cele-mai-cochete terase: Unirii şi Operei. Şi niciuna (terasă) nu e în stare să te mulţumească până la capăt. Dacă la una aştepţi răbdător să te bage cineva în seamă, fără ca asta să se întâmple mai devreme de 15 minute, la o alta se înfiinţează rapid lângă tine o fătucă ce pare proaspăt coborâtă din MTV (da, mă refer la haine de prost gust şi tone de machiaj), fără meniu, desigur, iar când îl ceri se uită la tine cu o nedumerire cât China. Da, îi spui în gând, când te aşezi la o terasă speri să ai mai multe opţiuni decât bere şi apă plată. Cu un aer princiar, face cale întoarsă şi revine cu un meniu. Eh, da, aşa mai merge, sunt o grămadă de chestii drăguţe prin el... Dar cui să spui ce ai vrea, că demoazela s-a blocat într-o chicoteală cu barmanul. Şi aştepţi, aştepţi... După alte 10 minute îţi prinde privirea, mimează oarece solicitudine şi aterizează lângă tine. Cu acelaşi aer care îţi transmite fără dubii că tu eşti client şi ea e stăpân (nu invers), începe: aia nu avem, nici aia, doar cappuccino cu frişcă, îngheţată nu avem deloc... Îţi învingi pornirea de a te ridica şi a te muta la o altă terasă, ceri una din cele câteva chestii pe care le au şi te resemnezi, cu promisiunea făcută în gând că nu mai calc aici.
Şi data următoare te duci în vecini, unde o iei de la capăt. Dacă meniul ajunge la tine ceva mai prompt, se dovedeşte a fi la fel de bogat pe hârtie şi la fel de limitat în realitate. Totuşi, găseşti o salată de fructe! Dar mai eşti cu cineva şi constaţi că distrata care a luat comanda a înţeles că ai cerut după principiul o bere şi două pahare, adică aduce o salată pentru amândouă. Eh, se mai întâmplă, încerci să fii înţelegător... După o vreme (ai încetat să mai fii atent la ceas), vine şi a doua salată şi cafeaua. Dar apa? Aaaaah, apa! Şi face un sprint până la bar, dar revine la fel de repede, că nu mai ştia de care.
O lecţie pe care trebuie să o înveţi şi să o ţii minte peste tot: plăteşte când îţi aduce comanda, altfel va trebui să invoci un milion de sfinţi ai comerţului până să binevoiască cineva să îţi ia banii şi să poţi pleca.
Şi, uite aşa, te poţi trezi într-o bună zi că stai în mijlocul uneia dintre cele două pieţe, admiri peisajul cochet şi te minunezi cum de e plin la toate mesele. Probabil pe deja celebrul principiu las’ că merge şi aşa...
Dacă protestezi în vreun fel eşti rapid catalogat drept figurant, cârcotaş, mitic (ăsta oricum e un soi de laitmotiv aici), pesedist şi altele la fel de măgulitoare.

Frumoşii nebuni ai marilor oraşe

Există câteva cărţi (foarte puţine) la care mă întorc de câte ori simt că nimic altceva nu mă poate readuce pe linia de plutire. Şi de fiecare dată funcţionează... E genul de scriere care îmi redă liniştea, care mă face să uit orice altceva. Şi nu pentru că ar fi un scris pretenţios. Pur şi simplu, îţi pătrunde în suflet. Una dintre ele e La Medeleni (că tot mi-a amintit cineva de ea zilele astea). Ştiu, poate părea pueril, dar consider că e cea mai frumoasă poveste scrisă în cel mai plăcut mod. O alta, la care m-am întors azi, e Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Cine nu a pus mâna pe ea, ar fi păcat să nu o facă, deşi cred că e destul de greu de găsit. Eu am o ediţie veche, iar o reeditare nu am văzut, deşi am tot căutat... Nu am starea necesară să dau mai multe explicaţii, spun doar că pentru mine e cel mai bun leac. Aduc un fragment aici, nu neaparat cel mai reprezentativ.

Luă o pară din fructieră şi muşcă din ea lacom. În cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, un vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extermitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fântână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până când fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nicio femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.
Dar în ziua aceea - 21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenee Palace – nu receptă silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să-i astâmpere agitaţia câinelui pe care-l purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. Îl întinse, sprijinundu-l cu burta. Clapele de sidef şi de ebonită scoaseră scântei de ţipete. Tresări neplăcut.
- Când încep să cânt, îmi trădez sufletul! Şi noaptea târziu, culcându-se, închisese în oase, ca în nişte tuburi secrete, averea murdară şi insuportabilă a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.
Dar spre 10 dimineaţa visase că Asta Dragomirescu doarme în acordeonul lui şi trebuia să verifice.
(...)
- Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoală frumoşii nebuni ai marilor oraşe, ora la care Dumnezeu intră călare în Cişmigiu şi împarte alune veveriţelor.


Unora le-ar putea părea o carte învechită, demodată, prea încărcată de metafore. La urma urmei, ţine de gusturi. Nu fac o pledoarie pentru ea, spun doar că îţi ia sufletul prin surprindere şi îl ajută să zâmbească...

Prima zi, din ultimele cinci, în care am chef să ies din carapace şi să vorbesc. Aici. Singură. La urma urmei, nu e bine să exagerez brusc, nu? Prima zi a fost oarecum isterică, în sensul că m-a speriat. Apoi am realizat că mult mai rău decât să nu ai cu cine să ieşi la cafea (bere, îngheţată şi altele) într-un oraş neprimitor e să nu ai la cine să apelezi când eşti pus în situaţia să zaci la orizontală. În acelaşi oraş. După care am făcut un scurt inventar (am numărat pe degete şi îmi mai rămâneau unele libere) al oamenilor pe care îi pot suna şi mi-am dat seama că pe niciunul nu îl cunosc suficient de bine ca să ştiu dacă mi-ar înţelege sau nu starea. Şi frica. Totuşi, am găsit doi, dar nu am intrat în multe detalii.
Uite aşa am văzut în astea câteva zile toate tâmpeniile de la televizor şi am meditat la diverse mai mult decât ar fi trebuit. Pentru că durerea nu te lasă să te pierzi printre poveştile din cărţi, nici să te concentrezi la învăţat nu te lasă... În schimb, are momente când e uşor neutralizată de prostia de pe ecran. Aşa că am pornit muzica, am stat în singura poziţie posibilă (culcat, adică) şi m-am uitat pe pereţi, la televizor şi la o bucată de cer.
Şi încă nu e gata...
Cu ocazia asta mi-am dat seama şi cât de mare e o prostie făcută recent. Deşi s-a terminat, tot prostie se cheamă. O fi având rostul ei, nu ştiu. Aşa se spune, că toate au un rost... Deşi, nu ştiu cum se face, de multe ori eu văd aşa-zisul rost al unor lucruri abia peste câţiva ani. Oarecum tardiv, vreau să spun.
Şi doar trei cafele în cinci zile. E şi ăsta un record pentru mine.
Mda... acum e un pic mai bine, deşi nu ştiu cât o să ţină. Dar am profitat de cele câteva clipe în care am simţit iar nevoia să fac parte din lume (chiar şi numai virtual), din spectacolul pe care l-am privit zilele astea doar pe geam.
Într-unul dintre filmele mai mult sau mai puţin cretine pe care le-am văzut (ieri, parcă), un personaj spunea: Lacrimile sunt atâtea câte sunt. Aşa că, atunci când cineva începe să plângă, altcineva se opreşte din plâns...