Pfuuuuu, ce tristă eram în 2004... Citeam nişte gânduri lăsate atunci într-un colţ virtual şi abia acum realizez cu adevărat cât de greu a fost.
Îmi scria cineva atunci: Uneori am impresia că eşti ca un aparat de radiografiat situaţii. Treci dincolo de piele şi vezi (prea clar, parcă) structura interioară a sentimentului, a trăirii. Dar un aparat care mai şi simte ceva după ce a radiografiat...
Iar eu: Dacă privesc înapoi mă înfurii, dacă privesc înainte nu ştiu ce trebuie să simt, dacă nu privesc decât caii verzi de pe pereţi mă apucă plânsul.
Acum? Acum e altfel, nu neaparat mai bine, adică nu în sensul banal de mai bine. Dar ştiu să preţuiesc ce am trăit, am învăţat un dram de speranţă, zâmbesc mai des şi colorez tristeţile cu vise, atunci când se încăpăţânează să îmi dea târcoale.
*****
Când eram mică asociam senzaţia de vară cu vacanţele, cu dimineţile cu somn lung şi fără griji, cu cărţile citite noaptea, cu drumul lung cu trenul şi cu ochii aţintiţi la peisajele pe care îmi doream să le bat la pas, cu cireşele târzii de sub geamul camerei în care dormeam la mamaia, undeva într-un colţ de Bărăgan...
Au venit apoi verile ale căror senzaţii se identificau cu plăcerea de a sta retras la munte, într-un loc izolat, unde verdele arogant era mângâiat de o adiere uşoară, cu plimbările fără ţintă şi abandonul în voia simţurilor, cu ploile răcoroase pândite de pe balcon, cu Bucureştiul toropit de căldură şi cu duminici în care-mi doream să nu trebuiască să lucrez.
Acum, vara are ceva din toate astea la un loc, plus o amintire cu nisip cald sub tălpi, cu mult alb de piatră, cu oceanul foşnind în spatele pleoapelor lăsate, cu liniştea dimineţilor pe plajă şi cu o durere acută la gândul că ai vrea să mai stai şi nu ştii când o să poţi reveni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu