Slăbiciune

Ce spuneam mai demult? Că oamenii mai întâi te judecă, abia apoi încearcă să te înţeleagă. În cazul fericit când fac şi asta din urmă. Cel mai ades, însă, îşi arogă dreptul de a te judeca şi atât. După aparenţe, după câte diplome ai pe perete, după cât de prefăcut poţi fi sau nu... Şi din nou am ajuns în pragul unui moment din ăsta şi mi-e teamă. Din fericire, niciodată n-a prea contat pentru mine ce spune lumea. Numai că sunt situaţii în care îmi doresc foarte mult ca aparenţele să nu conteze...

În general, când simt că devin vulnerabilă, mă retrag în carapace şi aştept să treacă momentul ăla de slabiciune.

Mi s-a oprit ceasul...

Văzusem ceva mai devreme şi mi-am dat seama că nu îmi plac frumuseţile sclipitoare, perfecţiunea are ceva greţos în ea.

Iar ăsta e unul dintre momentele mele de luciditate, când lumea spune că sunt nesuferită.

Ziua clipeşte senin, azi o să fie cald... E soare tăcut, soare care vorbeşte în gând, să nu trezească leneşii. Mi-e dor de culorile toamnei, de pastelurile care îmi încălzesc sufletul. Da, da, mai e mult până atunci, I know.

Ştii cum e când ochii ţi se umezesc brusc şi încerci din răsputeri să nu se vadă?

Şi sunt dimineţi în care, deşi mă trezesc devreme, nu funcţionez decât după un timp. Aşa şi azi. Aş mai vrea o cafea. Deja.

Şi mi-e dor de liniştea din poză. Şi de dimineţile de acolo. Iar trebuie să învăţ să sper...