- Ştii, îţi admir pasiunea cu care te implici, cu care trăieşti chiar şi o închipuire. Pentru că, să fim sinceri, mare parte din povestea asta e închipuire. Care s-ar putea adeveri sau nu. Eu nu sunt capabil de o astfel de pasiune. Altfel nu te-aş fi pierdut undeva pe drum. Nu, nu vreau nici eu să ducem prea departe discuţia, doar că acum mi-am dat seama.
Îl privesc tăcută şi realizez că nu ştiu ce să spun. Ce aş putea să zic? Da, deseori mă entuziasmează excesiv anumite lucruri, anumiţi oameni şi pun prea mult suflet în ce fac. Asta e pasiunea de care zice el. Doar că, de obicei, după un timp, pasiunea asta scade în intensitate şi cred că e normal. Dar în cazul lui L durează de prea mult timp. Mă ţine prizonieră.
- Iar eu am ajuns să mă întreb ce naiba vrem unii de la alţii? Să trăim împreună? Nu. E prea dificil, implică prea multe compromisuri, de o parte şi de alta. Asta, cui nu îi convine să fie doar un cuplu de duzină, să facă parte din statistici. Să ne-o tragem din când în când, ca să ne potolim hormonii, asta vrem. Da, nu râde, la asta se rezumă totul, de fapt! Doar că noi o complicăm, o îmbrăcăm în haine romantice şi sobre, de epocă. După care vrem să scăpăm cât mai repede de aceleaşi haine. Rahat!
- Ţi-ai recăpătat aciditatea?! E semn bun.
- Mda, nu te amăgi, vinul e de vină. Altfel nu prea filozofez des. Uite că vin cafelele.
Ospătarul se îndreaptă spre masa noastră şi simt cum pofta de cafea îmi creşte brusc la vederea ei. Îmi plac ospătarii sobri, care au ţinută şi te privesc oarecum de sus, dar fără să fie aroganţi. Profesioniştii, adică.
- Sunt o visătoare, Marius, asta sunt. Am eu momente când devin realistă dar, în adâncuri, tot o visătoare rămân. De asta mă trezesc antrenată în tot felul de poveşti absurde.
Râde, fără să se uite la mine, în timp ce îşi îndulceşte cappuccino-ul, care şi aşa cred că are prea mult zahăr.
- Nu râde, e un moment de sinceritate cu mine, un moment în care îmi recunosc prostia, dacă vrei.
- Ei, nu exagera! De ce vorbeşti aşa? Nu e prostie să visezi.
- Da, dar eu nu mă mulţumesc să visez, eu perseverez în asta şi astfel alunec spre prostie, pentru că mă depărtez prea mult de realitate.
Se uită la mine cu o curiozitate nedisimulată.
- Adevăru-i că uneori nu te înţeleg. Sincer! Ai un amestec atât de ciudat de pragmatism şi romantism, încât sunt momente când nu-ţi dau de cap, râde iar, uşor. Da, eşti o ciudăţenie, zână.
Îl privesc tăcută şi realizez că nu ştiu ce să spun. Ce aş putea să zic? Da, deseori mă entuziasmează excesiv anumite lucruri, anumiţi oameni şi pun prea mult suflet în ce fac. Asta e pasiunea de care zice el. Doar că, de obicei, după un timp, pasiunea asta scade în intensitate şi cred că e normal. Dar în cazul lui L durează de prea mult timp. Mă ţine prizonieră.
- Iar eu am ajuns să mă întreb ce naiba vrem unii de la alţii? Să trăim împreună? Nu. E prea dificil, implică prea multe compromisuri, de o parte şi de alta. Asta, cui nu îi convine să fie doar un cuplu de duzină, să facă parte din statistici. Să ne-o tragem din când în când, ca să ne potolim hormonii, asta vrem. Da, nu râde, la asta se rezumă totul, de fapt! Doar că noi o complicăm, o îmbrăcăm în haine romantice şi sobre, de epocă. După care vrem să scăpăm cât mai repede de aceleaşi haine. Rahat!
- Ţi-ai recăpătat aciditatea?! E semn bun.
- Mda, nu te amăgi, vinul e de vină. Altfel nu prea filozofez des. Uite că vin cafelele.
Ospătarul se îndreaptă spre masa noastră şi simt cum pofta de cafea îmi creşte brusc la vederea ei. Îmi plac ospătarii sobri, care au ţinută şi te privesc oarecum de sus, dar fără să fie aroganţi. Profesioniştii, adică.
- Sunt o visătoare, Marius, asta sunt. Am eu momente când devin realistă dar, în adâncuri, tot o visătoare rămân. De asta mă trezesc antrenată în tot felul de poveşti absurde.
Râde, fără să se uite la mine, în timp ce îşi îndulceşte cappuccino-ul, care şi aşa cred că are prea mult zahăr.
- Nu râde, e un moment de sinceritate cu mine, un moment în care îmi recunosc prostia, dacă vrei.
- Ei, nu exagera! De ce vorbeşti aşa? Nu e prostie să visezi.
- Da, dar eu nu mă mulţumesc să visez, eu perseverez în asta şi astfel alunec spre prostie, pentru că mă depărtez prea mult de realitate.
Se uită la mine cu o curiozitate nedisimulată.
- Adevăru-i că uneori nu te înţeleg. Sincer! Ai un amestec atât de ciudat de pragmatism şi romantism, încât sunt momente când nu-ţi dau de cap, râde iar, uşor. Da, eşti o ciudăţenie, zână.
13 comentarii:
ma enerveaza cei care te intreaba daca esti visator(oare) cu o privire plina de compatimire si invartind niste chei pe degete.
Ma enerveaza visatorii care isi uita pe traseul anilor visele dar de care eticheta "VISATOR(OARE)" nu se mai dezlipeste. Niste visatori impostori!
Cei mai multi nici nu vor sa spuna cu voce tare asta, se rusineaza...
sper ca visarea este starea de conectare la alte realitati. ca visele exista undeva... nu's doar efemeritati intime si incomunicabile.
Of cors, vorba romanului. In vis poti fi cine vrei, unde vrei...
vorova romanului - nope!
ma refeream la existenta lor reala, de sine statatoare, nedepinzand de visator. acesta din urma, visatorul, doar accede la vis, deschide o fereastra... visul exista deja acolo. (la fel cum la musiu platon Ideile exista de sine statatoare, nu sunt produsul celor ce le gandesc)
Aaaaa, da... totusi, eu cred intr-un soi de mobilitate a visului. O fi el acolo, dar e mai putin rigid decat realitatea (orice o insemna ea). Adica, in vis te poti juca mai mult. Cel putin asta imi place sa cred.
mda. aici este partea... de irealitate. (asa cum la cosor exista parte lemn'oasa si parte fer'oasa, in vis exista parte de real si de ireal :D )
ceea ce visam are si moliciunea lemnului (irealul), nu numai duritatea si raceala realului (fierul), ceea ce ne permite o libertate... probabil este banala, probabil or mai fi spus'o si altii... dar acum am ajuns la ideea ca in vise ne folosim cel mai puternic liberul arbitru, visele sunt locul unde intr'adevar el exista, unde il antrenam.
probabil cei care nu viseaza au un liber arbitru cam beteag.
multumesc.
Multumesc?
Pai da, visul completeaza realul. Cine nu viseaza doar isi inchipuie ca e liber. Si vad multime care sistematic (ce cuvant!) isi refuza visul, cu alte cuvinte se incatuseaza si isi inchipuie contrariul. E si asta o performanta...
pentru primire, pentru tratatie si pentru libertatea pe care o simt aici. (de fapt initial a fost un multumesc pentru ca nu ma mai gandisem demult la vise, si pentru ca mi'ai dat ocazia sa mai ies sa ma plimb prin ganduri)
multi spun ca visul chiar conditioneaza realul... realmente vorbind! :D
cat despre cei multi si mici cu lumea lor stramta... e duminica, prefer sa nu'mi amintesdc. cel putin pana maine. :)
Placerea mea.
Si, pentru ca tot e duminica, ma duc sa-mi plimb gandurile p'afara.
Stii, Arghezi spunea intr-o cartulie mai putin pretentioasa (ca atare mai putin lecturata) ca mereu ne inghesuim sa vedem alte locuri, alte orase, iar cel in care traim nu ajungem sa-l cunoastem vreodata cu adevarat. Si avea mare dreptate. O sa detaliez un pic intr-o zi.
plimbare placuta! impreuna cu cafeaua aferenta...
A fost placuta, desi cam cald, azi am plecat mai devreme ca de obicei, asa ca locul cafelei a fost luat de inghetata.
esti visatoare si tu, se pare.
aveam impresia ca numai eu traiesc în lumea viselor. Dar eu mi le reprim, pentru ca ma abat de la starea mea de indiferenta. e mult mai bine asa, pentru ca altfel ar fi prea multi daca...!?
Trimiteți un comentariu