Crăciunul cândva

Cum spuneam (sau nu), am crescut la ţară, undeva la graniţa dintre Maramureş şi Sătmar, pe vremea când Crăciunul era albit frumos de zăpadă şi colindele încă mai adunau oamenii laolaltă. Şi, pentru o vreme, a fost frumos. Cât eram încă mici şi părinţii se alăturau altor 3-4 familii din vecini şi colindau de la unii la alţii, iar pe noi ne lăsau împreună, singuri, la ultima familie care avea să fie colindată. Eram foarte veseli. Nu pentru că am fi înţeles prea mult din faimosul spirit al Crăciunului, ci pentru că era un prilej să ne distrăm fără cei mari. Jucam rummy sau cărţi, mâncam ce aveam chef, vorbeam de-ale noastre şi ne prosteam. Într-unul din anii ăştia ţin minte foarte clar că am reuşit să răsturnăm bradul imens al verilor mei.

Habar n-am de ce, dar îmi dau seama acum că nu se făcea prea mult caz pe tema cadourilor de Crăciun puse sub brad. Mult mai important era Moş Nicolae, din punctul ăsta de vedere. De Crăciun nu prea ţin minte mare lucru despre cadouri... Bradul, da, era dorit. Şi neaparat natural. Îl îmbrăcam în 24 decembrie, ziua, niciodată mai repede, nu îmi plăcea mai repede.

În seara de 24 se mergea la biserică, după care începea colindatul. Sau reunirea familiilor, deşi asta se întâmpla mai mult pe 25 decembrie. Cum spuneam, cât eram mici, colindau părinţii. Şi era frumos... Când ajungeau unde eram noi, nu ne bucuram imediat, pentru că ne stricau joaca, aşa gândeam atunci. Dar mai apoi ne aşezam pe lângă ei şi ne plăcea să îi ascultăm povestind diverse. Bârfe de oameni mari, amintiri din tinereţea lor sau cine ştie ce poveşti. Plus colindele, pentru care se opreau din când în când din povestit. Cel mai mult îmi plăcea colindul care începea cu Colo sus în vremea ceea..., nu mai ştiu cum se numeşte. Era şi preferatul unui unchi căruia toată lumea îi spunea naşul John. El avea şi un acordeon, pe care îl scotea din dulap când colindau. Era un om foarte simpatic, iubea şahul, pictura şi rebusul. De la el am învăţat să fac rebus şi încă mai am pe acasă nişte rebusuri Flacăra de prin anii '70, parcă. Uneori mi-e foarte dor de vremurile alea... N-au fost ani uşori, nu eram familii avute, să pot spune că trăiam foarte bine, plus că era pe vremea lui Ceauşescu şi cu asta cred că am spus tot. Dar oamenii erau un pic mai deschişi, mai apropiaţi unii de alţii, noi ne bucuram sincer de orice mărunţiş... În fine, a fost o perioadă frumoasă, în ciuda greutăţilor, oricât de clişeistic sună.

Totuşi, a urmat şi o parte care nu mi-a plăcut, pentru că, prin clasa a şaptea sau a opta, lucrurile s-au schimbat un pic. Ei, şi aici urmează un întreg tărăboi cu care niciodată nu am fost de acord, dar o vreme a trebuit să mă aliniez şi să îl practic. De la aceeaşi vârstă, băieţii din sat începeau să colinde în grupuri organizate, costumaţi pentru scena naşterii lui Isus. Găştile se formau cu mult înainte de Crăciun şi se făceau chiar repetiţii. Costumele cred că şi le confecţionau singuri, cel puţin o parte dintre ele. Poate că le dădeau şi de la biserică unele, nu sunt sigură. Cert e că toate cele... nu mai ştiu, 10-15 găşti din astea se adunau în seara de 24 la biserică, de unde se împărţeau pe străzi şi porneau la colindat prin tot satul, cu predilecţie pe la casele unde erau fete, pe la prieteni şi rude.

Fiind fată, eu eram de partea cealaltă a baricadei, ca să zic aşa. Asta însemna că toată noaptea de 24/25 trebuia să stau să aştept colindătorii. Îmbrăcată cât mai frumos (elegant nu cred că e cuvântul potrivit), cu masa pusă şi cu zâmbetul la vedere. O ipostază pe care am urât-o, trebuie să recunosc. Mai toate fetele îşi plănuiau seara asta cu mari emoţii, cu nu ştiu cât timp înainte, îşi făceau la vreo croitoreasă din sat haine la comandă, ceva special pentru Crăciun. Iar mâncarea... cred că se lucra două zile întregi la ea. Ţin minte că mama (şi nu doar ea, aşa era la oricine) făcea câte 6-7 feluri de prăjituri, şniţele, chiftele, plus tradiţionalele porcării, brânzeturi, salată de boeuf şi altele. În cantităţi mari, cu adevărat mari. Pentru că toate trupele alea de colindători (erau vreo 7-8 inşi în fiecare) erau servite cu mâncare şi băutură. Ah, da, băutura: se cumpărau lăzi de bere, lăzi de apă minerală (încă era apă la sticlă, nu la pet), sucuri, vinul de casă, pălinca... Iar tu trebuia să stai ca o mimoză toată noaptea, să îi serveşti, să zâmbeşti şi să faci conversaţie, orice o fi însemnat asta. Adică, ce naiba mai puteai să vorbeşti cu oamenii ăia care beau câte ceva la fiecare casă şi când ajungeau la tine numai treji nu mai erau? Şi toată povestea asta se întindea până spre dimineaţă, pe la trei-patru, chiar cinci.
Normal că a doua zi ai fi vrut să stai toată ziua în pat, dar nu vedeai aşa ceva. Trebuia să fii aptă pentru slujba de dimineaţă, să faci act de prezenţă la biserică, iar apoi, după prânz, marele pelerinaj al colindătorilor începea din nou. Veneau alţii, care noaptea fuseseră pe alte străzi sau care, pur şi simplu, îţi erau prieteni, colegi, vecini şi nu apucaseră să vină pe la tine.

Da, era o întreagă nebunie... Şi am scăpat de ea când am plecat, spre sfârşitul liceului. Fiind în oraş, nu mai ţineam prea mult legătura cu cei de acolo şi reuşeam să mă fofilez. Doar în două feluri scăpai de toată tevatura: dacă te mutai sau dacă te măritai, adică un fel de ieşire din circuit.

Acum nu prea se mai face aşa ceva. Nici măcar părinţii noştri nu mai merg la colindat, cum făceau cândva. Doar rudele se vizitează şi atât. S-au adaptat şi ei, s-au modernizat. Lumea e mai rece, mai distantă, oamenii mai individualişti...

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Mai sunt detalii care mi-or fi scăpat, că am scris pe fugă. Dincolo de toate astea, însă, mie îmi place Crăciunul acasă. Nu la munte, nu împreună cu o duzină de străini, nu în vreun club. Acasă, cu cei apropiaţi. La urma urmei, e prilej de odihnă, de tras sufletul şi de zâmbit leneş.