Multă vreme n-am putut să citesc povestiri. Nu ştiu exact de ce. Şi cred că am mai spus-o... Pur şi simplu, fugeam de volumele de proză scurtă. Nici măcar povestirile lui Llosa nu le-am citit încă, deşi Llosa e unul dintre preferaţii mei. Am încercat să-mi explic reacţia asta a mea vizavi de proza scurtă şi cred că are legătură cu faptul că eu sunt genul care are nevoie de spaţiu când scrie, nu îmi place şi nu pot să spun ce vreau în cuvinte puţine. Trebuie să mă desfăşor, altfel nu iese ce aş vrea. Şi când lucram în presă făceam la fel, mereu negociam cu şefii: Cât spaţiu am? Atât. Nu pot în atât, dă-mi mai mult sau nu scriu deloc. Cât vrei? Atât. Nu am chiar atât, încearcă în... Şi în final ajungeam la un compromis.
Cred că asta se răsfrânge şi asupra a ceea ce citesc. Mă gândesc că în pagini atât de puţine nu poate fi ceva care să îmi placă. Sau, dacă îmi place, se termină prea repede şi iar nu e bine.
Pentru mine, ăsta e un handicap şi vreau să scap de el. La scris încă nu-mi iese, dar anul ăsta am reuşit, totuşi, să citesc nişte povestiri şi chiar mi-au plăcut. Primele au fost ale lui Bedros Horasangian. După care a venit volumul lui Mihai Radu: Hobby şi alte povestiri. Am găsit o recomandare aici, m-a atras şi am comandat-o.
Sunt cinci povestiri. Puţine, zic eu. Şi nu pentru că am spus ce am spus mai devreme, ci pentru că aş mai fi vrut... Personajele sunt cât se poate de reale, de posibile, iar întâmplările încep tot într-un posibil oarecare, numai că se termină în cu totul altă parte, într-o manieră care te face să uiţi de tine, de lumea din jur şi să te trezeşti în atmosfera de poveste pe care orice scriitură trebuie să o creeze, la urma urmei. Cinci povestiri (prea) scurte şi fără legătură între ele, aşa că nu trebuie să ţii cont de vreo ordine. Mie mi-a plăcut cel mai mult Înmormântarea, de aceea zic să fie lăsată la urmă, pe principiul după care mâncam cozonacul când eram mică: miezul la urmă.
Totuşi, poate că e bine că nu sunt mai multe în volumul ăsta, cel puţin nu în acelaşi stil: începi să ghiceşti felul în care se termină. Nu finalul în sine, ci maniera, să zicem.
Cert e că mi-au plăcut şi aştept un volum mai cuprinzător al lui Mihai Radu. Sau chiar un roman. Da, m-am întors de unde am plecat, dar un roman ar fi chiar interesant. M-a convins.
Ah, să nu uit: îmi place mult coperta.
Aduc aici câteva rânduri din Înmormântarea:
Şi-a aprins o ţigară şi s-a gândit cât de uşor poate rătăci mintea unui om dacă nu are ceva anume de făcut, dacă nu se pierde ea însăşi într-o misiune anume.
Copacii foşneau liniştit, substrat al unei linişti mai mari care voia să se facă auzită, fruntea i se răcorea, din vreme în vreme, în adierea vântului.
Nu ştie cât a rătăcit aşa, în voia gândurilor, dar cu mai mult de o oră înainte de întâlnire era aşezat la terasa "Cabrillo", acolo unde urmau să se vadă.
"După ce criteriu? Care fusese motivul pentru care a ales această terasă? E cât se poate de aiurea, dacă stai să te gândeşti la toate, adică să iei la puricat..."
Ce motiv să aibă? Nici unul, nu avusese nici un motiv, trecuse atât de rar prin acest cartier. Acum, se simţea atât de greu pe dinăuntru, încât s-a ridicat de pe scaun, a ocolit masa de trei ori şi s-a aşezat la loc.
"Aţi pierdut ceva?", l-a întrebat o fată scundă, blondă.
"Nimic, nimic...", a spus el şi a privit în jur preocupat, ca un general pregătit să apere cu orice preţ o poziţie pe care nu o cunoaşte.
6 comentarii:
mă bucur tare că ţi-a plăcut. şi eu am o slăbiciune pentru "Înmormîntarea", fiind, alături de "Despărţirea Mariei", o povestire căreia îi ştiam finalul dinainte să mă apuc s-o pun pe hîrtie. Scriu în acest moment la un volum de proză scurtă şi la un roman. Cînd voi avea ceva clar am să postez pe undeva şi am să-ţi trimit. Mulţumesc de gînduri.
Acum sunt pe picior de plecare, ma duc sa bantui un pic prin librarii, dar mai tarziu sau maine iti trimit un mail scurt cu o mica "observatie tehnica".
Abia astept sa vad la ce lucrezi.
Si mie mi-a placut cartea lui Mihai. Eu am gasit o lume cu personaje care au ceva in comun desi au vieti diferite, o lume in care imi place sa intru, mi-e familiara desi nu eu am scris-o. Oameni care poarta in ei o poveste.
Un fragment dintr-o povestire din volum care cred ca se potriveste putin si cu "atmosfera" blogului tau:
"Pleca la ora şapte şi mirosul de frunze, de lemn alb se
amesteca cu aburul cafelei şi cu parfumul buzelor. Luminile
oraşului se aprindeau din spatele frunzelor, ca apoi să dispară
în spatele altora, de parcă erau presate între filele unei
cărţi care se răsfoia odată cu trecerea secundelor sau a
rafalelor de vânt. O lăsa privindu- l de la fereastra bucătăriei
sau de pe treptele din faţa casei şi seara, când ajungea, zâmbea
cumva înăuntrul său, liniştit, gata oricând să înţeleagă
orice şi pe oricine, doar ca să continue să existe cele ce există."
Uite cum lumea lui Mihai aduce lume placuta in vizita la mine. :)
Ma grabeam putin si am uitat sa pun un fragment din carte, poate il iau tocmai pe cel pus de tine.
Ma bucur ca treci pe aici, Ana. :)
In seara asta sunt vesela, am gasit Ritualul primaverii, Carpentier, si niste schite ale lui Damian Stanoiu.
apai eu nu stiam de aceasta carte...o pun semn la semn si sper sa fie semn bun.:)
Toni, cred ca si tie o sa iti placa. :)
Trimiteți un comentariu