Prima zăpadă

Ninge cu fulgi mari şi miraţi, ninge cu gânduri de-a valma şi cu dorinţe interzise peste un Bucureşti adormit brusc şi nefiresc de venirea intempestivă a iernii. De aseară mi-am deschis sufletul şi îl las să tropăie prin nămeţii care se formează încet şi sigur pe străzi. În cerul gurii am iz de gramofon şi în urechi zurgălăi de la o sanie imaginară, care străbate la pas oraşul într-o duminică albă ca fulgii care îmi dansează acum prin faţa geamului. De ce e albă zăpada? Clipesc des şi fug cu ochii după un fulg, apoi după altul, nebunesc dans, cu simţurile topite în mişcări neregulate şi fascinante.
Azi-noapte, când m-am îndurat să mă desprind de geam şi să mă dedau somnului, zăpada se aşternea deja şi dădea clădirilor gri din jur o aură de Moş Crăciun venit pe neaşteptate. De dimineaţă, când m-am trezit, am tras o pătură pe fotoliu, m-am înfăşurat în ea şi m-am întors la geamul părăsit de cu seară, să dau bineţe bucuriei albe care mi-a eliberat sufletul. Asta a fost cu aproape două ore în urmă. Acum tânjesc după o cafea fierbinte, un pic dulce şi un pic amară, dar nu mă pot desprinde din căldura păturii şi din abandonul de fiestă dat de ninsoarea asta rebelă. Ce bine că e duminică! Dacă o primă zăpadă ca asta ar fi venit în altă zi, ar fi fost un sacrilegiu... Cum o fi prin Cişmigiu? Zâmbesc vesel, încercând să îmi imaginez copacii albiţi din parc, aleile neumblate, doar cu urme mai mici sau mai mari, din loc în loc. Oameni invizibili care şi-au lăsat în zăpadă semnele trecerii.
Mai târziu o să ies la plimbare. Bine ai venit, omătule!