Se me olvidó otra vez

După

Revenirea în lumea aşa-zis civilizată a oraşelor e neplăcută, necesită un salt ameţitor, o întoarcere bruscă la o altfel de apropiere, una în care nu alegi, eşti doar purtat de turmă.

Încă nu vreau să revin, amân pe cât posibil contactul cu betonul, cu zarva calculată.

Sunetul valurilor e încă prezent, nisipul sub tălpile goale şi mirosul... mirosul acela de sărat, de umed, de depărtare... Sentimentul că poţi fi oricine, că nu trebuie să faci pe placul nimănui decât al tău, că abandonul e o necesitate regăsită. Fără măşti, fără textile, fără asorteuri mai mult sau mai puţin penibile, doar pielea în bătaia brizei. Şi liniştea...

Într-un fel sau altul, încă sunt acolo. O să dureze ceva până să mă desprind.

Get Lucky

Dezinvoltură

Cum spuneam, acum două zile, m-am aşezat la terasa unei cafenele de lângă plajă, la singura masă liberă, să iau ceva răcoritor înainte de a mă întinde pe nisipul fierbinte şi de a mă hotărî în ce direcţie să o iau în acea după-amiază. Abia mi-a luat ospătarul comanda, că la masa mea s-a oprit o fetiţă de 11-12 ani, am presupus eu, şi m-a întrebat în engleză dacă aştept pe cineva. Dacă nu, să îi permit să se aşeze, având în vedere că nu mai sunt locuri libere la alte mese. Sigur că da, i-am răspuns, luată prin surprindere. Nu se întâmplă prea des ca un copil să vină la o cafenea şi să întrebe dacă mai e un loc liber la masa ta, să comande cu detaşare o îngheţată cu de toate şi, la fel de dezinvolt, să înceapă să converseze cu tine.
- Nu e prea cald pentru cafea? m-a întrebat după ce ospătarul mi-a adus sucul de portocale şi cafeaua.
- Poate, dar cu un suc rece lângă ea e ok, i-am răspuns repede.
- Nu sunteţi din Anglia, nu? Nici din Germania...
- Nu, nu sunt. Cum ţi-ai dat seama? am râs eu, în timp ce ea a mulţumit politicos ospătarului care i-a adus îngheţata şi care ne credea împreună.
- După accent. Şi după... îmbrăcăminte. Şi figura, a adăugat repede, gesticulând în jurul feţei, după o pauză.
- După figură?
- Îhî. Englezoaicele şi nemţoaicele sunt mai... nu ştiu, mai puţin plăcute la privit. Şi se îmbracă ciudat.
- Aşa...
- Deci?
- Deci?
- De unde sunteţi?
- Aaaa, din România. Eu sunt Adina.
- Ines.
Mi-a întins o mână micuţă, cu o piele catifelată şi bronzată. I-am luat-o şi i-am spus că îmi pare bine. Şi chiar începeam să mă bucur. Părea un copil inteligent şi bine educat. Iar dezinvoltura ei mă dădea gata. Până să ne terminăm eu cafeaua şi ea îngheţata, am aflat că are 11 ani şi că toată vara asta stă doar cu un soi de guvernantă care are grijă de ea, pentru că părinţii ei sunt plecaţi în Brazilia, cu nişte treburi. I-am spus că eu sunt în vacanţă, cum să îi explici unui copil de 11 ani că ai venit dintr-un colţ îndepărtat de lume în căutarea unui om care a dispărut şi care a luat cu el şi sufletul tău? M-a întrebat dacă mă poate însoţi la plajă, am fost de acord, iar cât timp ne-am lăsat mângâiate de soare am aflat o grămadă de lucruri despre Carvoeiro. Că aici englezii sunt ca la ei acasă, că mulţi au proprietăţi pe care le folosesc ca pe un al doilea cămin sau le închiriază în timpul verii, că undeva în susul coastei există un bar foarte aproape de nişte grote, la care ajungi coborând nişte scări, o să ţi-l arăt, că magazinele cu suveniruri de pe strada principală sunt prea scumpe, găseşti aceleaşi lucruri mult mai ieftin la piaţa de suveniruri, care e pe o străduţă mai retrasă, că piaţa de peşte e deschisă doar dimineaţa, că în zilele senine-senine, dacă te uiţi cu maaaare atenţie în zare, poţi vedea Gibraltarul, chiar aşa? nu e doar o iluzie, pentru că ştii că e în direcţia aia? nuuu, nu e doar o iluzie, o să vezi, că... şi câte şi mai câte. I-am propus să mă tutuiască, să îmi spună pe nume, era obositor altfel, plus că se potrivea foarte bine felului ei de a fi şi de a vorbi aşa, ca de la om mare la om mare. Pare foarte matură pentru vârsta ei, cred că nu prea are copii cu care să se joace, mă gândeam în timp ce o priveam cum urmărea serioasă şi cu o oarecare invidie resemnată o ceată de puşti gălăgioşi care jucau volei.
- Ai copii? m-a întrebat ea, cu o curiozitate veselă.
- Copii? Nu...
- Ah... Dar un iubit?
- Nu chiar.
- Nici iubit? Hm, nu eşti cam singură?
Am izbucnit în râs.
- Pentru oamenii mari nu e chiar rău să mai fie şi singuri uneori. Dar tu?
O umbră i-a trecut repede peste privire, după care ochii şi-au recăpătat sclipirea jucăuşă.
- Eu ce? Eu desenez.
- Da?
- Da.
Am tăcut amândouă câteva clipe. Încercam să desluşesc tristeţea acestui copil care m-a ales din mulţime şi care căuta o portiţă de comunicare cu mine.
- Îmi arăţi şi mie ce desenezi?
- Mâine.
- Ok, mâine.
Ieri, ne-am întâlnit tot după-amiază, de data asta într-un loc şi la o oră stabilite. Eu mi-am băut cafeaua, ea şi-a savurat îngheţata şi mi-a arătat nişte desene, câteva acuarele. Nu prea mă pricep la aşa ceva, dar ce am văzut mi-a plăcut foarte mult. Totuşi, îmi păreau triste pentru nişte desene ale unui copil de 11 ani. N-aş putea spune exact de ce, dar aceea era senzaţia pe care mi-o dădeau. Aş fi vrut s-o întreb despre asta, dar mi-am spus că e mai bine să mai aştept. După care m-a dus la o altă plajă, una ceva mai mică, tot adăpostită de un golfuleţ şi mult mai liniştită. A stat cu mine la soare, s-a bălăcit un pic prin apă - spre deosebire de mine, ştie să înoate, doar a crescut pe malul oceanului -, mi-a povestit despre vizita pe care anul trecut a făcut-o cu părinţii în Franţa, care nu pare s-o fi impresionat prea mult, şi m-a pus să-i spun despre România. Aşa au trecut câteva ore, fără să-mi dau seama, când m-am uitat la ceas era deja trecut de şapte.

Perfume

En dirección a mi casa

Borges-Sábato, Dialoguri consemnate de Orlando Barone

Despărţiţi de opiniile lor politice diferite, Borges şi Sábato nu s-au mai întâlnit timp de douăzeci de ani. Abia în 1974 s-au revăzut, din întâmplare, la o lansare de carte, într-o librărie din acelaşi Buenos Aires care îi separase. Atunci şi acolo au schimbat din nou impresii despre celebrul Cervantes şi la fel de celebrul lui Don Quijote, reuşind să uite pe moment de lucrurile care îi îndepărtaseră unul de altul. Ba chiar Borges i-a mulţumit lui Sábato pentru prefaţa unei cărţi pe care i-o dedicase cu ani în urmă.

Peste ani, ranchiunele politice ne-au despărţit; şi, aşa cum spune Aristotel că lucrurile diferă tocmai prin ceea ce au în comun, am putea spune că pe oameni îi desparte, poate, tocmai ceea ce iubesc. Iar acum, când ne-am îndepărtat unul de celălalt (ia te uită ce sunt lucrurile!), aş vrea să-ţi ofer aceste pagini care mi s-au năzărit despre tangou. Şi tare mult mi-aş dori să nu-ţi fie neplăcute. Crede-mă.

Asta spunea Sábato în prefaţa cărţii lui despre tango, apărută în 1962.

Întâlnirea celor doi în ’74, în acea librărie, l-a făcut pe autor să se gândească să îi aducă faţă în faţă, într-un dialog pe care mai apoi să îl transpună într-o carte. După ce a vorbit cu ei pe rând, Borges şi Sábato s-au declarat de acord şi “un singur lucru a rămas clar ca regulă de joc: nu aveau să fie atinse chestiunile peronism—antiperonism, nici actualitatea politică.” Asta ceruse Borges. Auzind, Sábato nu s-a opus, a spus doar: “Bine, deşi politica obişnuieşte să intre pe fereastră sau printr-o crăpătură, chiar când ţi-e lumea mai dragă.”

Aşa s-a născut această carte în care două minţi strălucite ale literaturii argentiniene dialoghează de-a lungul unui an, cu erudiţie şi umor, despre scriitori, teatru, Dumnezeu, traduceri, Don Quijote, suflet, iubire, vise, gesturile de zi cu zi, tango, realitate şi multe altele.

Un fragment:

Sábato: Cred, în primul rând, că omul e o fiinţă emoţională şi pe planul doi intelectuală. Omul mai întâi simte lumea şi apoi îşi bate capul cu ea, vreau să spun că arta precede filozofia, poezia e anterioară gândirii logice. De aceea cred, dar sunt, desigur, ipoteze, că primele manifestări ale omului sunt dansul şi limbajul poetic. Cu ambele instrumente, el îşi exprimă temerile, speranţele, face invocări, încearcă să comunice.
Borges: Poe credea că un poem e o construcţie intelectuală, ceea ce-i complet fals. E posibil, dar nu are legătură cu literatura. Dacă un poem nu e precedat de o emoţie, nici nu e nevoie să fie scris. În fine, orice mare poet instinctiv ne-a lăsat aproape întotdeauna cele mai proaste versuri pe care cineva şi le poate imagina, dar şi, uneori, cele mai bune.
Sábato: Asta-i problema intuiţiei fundamentale a omului, pe care o cred emoţională şi care apare atât la sălbatic, cât şi la copil.
Borges: Asta-i marea descoperire a politicienilor, care n-au nevoie să fie coerenţi.
Sábato: Nu, bineînţeles, ei fac apel la inimă. Principiul identităţii nu a fost descoperit de un politician (râd).
Borges: Citeam o biografie a lui Lincoln, pe care îl admir pe nedrept. În carte sunt comparate discursurile pe care le ţinea la Chicago, în care spunea că toţi oamenii născuţi în America aveau aceleaşi drepturi. Pe atunci, Lincoln părea antisclavagist. Însă, când vorbea la New Orleans, spunea că toţi oamenii aveau drepturi egale, dar că, dacă trebuie să coexiste două rase, cea inferioară trebuie să se subordoneze celei superioare.
Sábato: E ca şi cum ai spune că toţi oamenii au aceleaşi drepturi atunci când au aceleaşi drepturi. Ceea ce-i o frumoasă tautologie.
Borges: Cred că niciun om politic nu poate fi total sincer. Un politician e mereu în căutare de alegători şi spune ce aşteaptă ei să spună. În cazul unui discurs politic, ascultătorii opinează mai mult oratorul. El e un fel de oglindă sau ecou a ceea ce gândesc ceilalţi. Dacă nu-i aşa, n-are succes.

Yul Anderson (tot din The Dancer Upstairs)

Who Knows Where the Time Goes

Mi-a rămas în minte scena finală din film... o rochie roşie, lungă, vaporoasă, unduindu-se în paşi de dans, un balet al simţurilor pus pe o melodie care o să mă urmărească o vreme... Mintea e încă în film, ochii urmăresc dansul trist şi nu vrei să se termine. Trist prin întâmplările din film, care încă sunt lângă tine.

Şi e o seară de vineri în care îţi doreşti să fii în altă parte. Undeva pe malul mării, departe de urbea asta dezordonată, cu muzica alunecând uşor şi un sărut pe gleznă... Şi nu poţi decât să ieşi la geam, să priveşti luminiţele în spatele cărora se petrec atâtea poveşti nespuse, să tragi cu sete dintr-o ţigară imaginară şi să te întrebi unde începe şi unde se termină totul. Sau dacă vreodată visele devin realitate.

The Dancer Upstairs

Trailer

Un film care la început a fost carte.

Regizat de John Malkovich.

Javier Bardem în rol principal.

Coloană sonoră perfect aleasă...

Stray

Les valses de Vienne

Antonio Muñoz Molina, Sefarad

Nu eşti o singură persoană şi nu ai o singură istorie, şi nici chipul tău, nici profesia ta, şi nici celelalte împrejurări ale vieţii tale trecute sau prezente nu rămân neschimbate. Trecutul se mişcă şi oglinzile sunt imprevizibile. În fiecare dimineaţă te trezeşti crezând că eşti acelaşi din noaptea trecută şi recunoşti în oglindă un chip identic, dar uneori, în vis, te-au răscolit sfâşieri crunte de durere sau de pasiuni de demult, ce fac ca lumina dimineţii să fie uşor tulbure, şi acel chip ce pare acelaşi se schimbă mereu, transformat de vreme în fiecare minut, ca o scoică cizelată de nisip, de valuri şi de sarea mării. În fiecare clipă, deşi rămâi nemişcat, îţi schimbi locul şi timpul în care trăieşti, datorită infinitezimalelor descărcări chimice din care este alcătuită imaginaţia şi conştiinţa ta. Regiuni întregi şi imagini îndepărtate din trecut se deschid şi se închid într-un evantai, ca liniile drepte ale plantaţiilor de măslini sau ca brazdele privite de la fereastra unui tren ce merge cu toată viteza cine ştie încotro.Timp de câteva secunde, un gust, sau un miros, sau o muzică de la radio, sau sonoritatea unui nume te fac să fii cel ce-ai fost cu treizeci sau patruzeci de ani în urmă, cu o intensitate mult mai mare decât conştiinţa vieţii tale de acum.

Antonio Muñoz Molina m-a cucerit cu prima lui carte găsită la noi, Iarna la Lisabona, aşa că nu am stat pe gânduri când am găsit-o pe a doua: Sefarad. Deşi sunt 17 povestiri, în Spania, cartea e cunoscută ca roman scurt (novela corta), un gen literar mai puţin întâlnit la noi, dar care se încadrează perfect în literatura de limbă spaniolă, care e extraordinar de flexibilă în ce priveşte formele pe care le ia şi stilurile în care e scrisă. Sau, aşa cum e în original titlul cărţii, tradus doar parţial la noi, e un roman din romane – altfel spus, fiecare din cele 17 povestiri e un roman în sine.

Trebuie să recunosc că nu m-au prins toate povestirile, deşi le-am citit. Unele sunt mai intense, altele mai diluate… Totuşi, mi-a plăcut ideea lui Molina: aceea de a vorbi despre urmările nenorocirilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial altfel; nu doar prin suferinţa celor direct afectaţi, a celor ajunşi în lagăre, de exemplu, ci şi a celorlalţi pe care îi lăsau în urmă, care erau risipiţi prin lume, dar în continuare legaţi de ei prin nevăzutele fire ale vieţii. Adică... victimele directe erau doar un capăt al unui lung şir de alte vieţi lovite iremediabil. Un efect în lanţ pe care nu îl poţi opri.

Ce mi-a mai plăcut mult este tonul în care e scris acest roman din romane. Unul calm, deşi trist, dar o tristeţe ghicită mai mult, nu una agresivă. Pendulând între prezent şi trecut, între personajul lui şi altele, între real şi ficţiune, Molina reuşeşte să îţi transmită violenţa mai mult ghicită a ororilor din acele vremuri fără să te izbească, fără să îţi dea acea stare proastă pe care violenţa ţi-o dă în general, chiar şi scrisă doar.

Personajele sunt foarte diverse - de la Wili Münzenberg, creierul propagandei comuniste în Europa din vremea burgheziei, la Kafka şi Milena Jesenska, la Primo Levi în drum spre Auschwitz sau la fetiţa dintr-o familie de comunişti spanioli, care nu va scăpa niciodată de principiile de stânga în care a fost crescută. Şi multe altele, după cum spuneam, unele reale, altele imaginare.

Stilul e unul pe care nu l-am mai întâlnit… Molina îşi însuşeşte personajele, vorbeşte prin ele, le trăieşte dramele şi le povesteşte, dar fără să arate acuzator în vreo direcţie. De multe ori, morala e strecurată discret în filele poveştii şi aştepţi degeaba să o găseşti spusă distinct. Iar durerea fiecărei victime e unică, e altfel, suferinţa nu e la fel niciodată, chiar dacă agresorul e mereu acelaşi.

Fragmentul pe care l-am pus la început îmi pare că redă cel mai bine felul în care Molina a gândit întretăierea de vieţi din această carte.

La o cafea

În sfârşit, s-a făcut linişte în jur. Se aude marea. Mai aproape. Sau mai departe. Undeva, acolo... Şi mă gândesc că poate nu e suficient să crezi în ceva. Cel puţin nu în gesturile fără întoarcere.
Mereu am reuşit să-i privesc în ochi pe cei cărora le vorbeam, fie în cuvinte, fie în gesturi, fie în sentimente. Dar asta aduce uneori cu un soi de luciditate. O luciditate de care mai apoi nu poţi scăpa...

The Chariot

Calexico

Up on the Roof

If the Lights Go Out

Dimineaţa asta aduce a toamnă...

În lucru

Drums