Cruel

Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel

Cartea asta am cumpărat-o de la ultimul târg, când rătăceam de la un stand la altul, plictisită de ofertele prea liniare ale multor edituri. Întâi am văzut figura, apoi numele, apoi am răsfoit-o şi... nu îmi pare rău că am luat-o.

Multă lume, când spui Al Pacino, se gândeşte automat la Naşul. Unii chiar strâmbă din nas. Nejustificat, zic eu. O dată pentru că Pacino înseamnă mult mai mult decât filmul ăla şi încă o dată pentru că Naşul chiar e un film bun, un film lucrat, ca să mă exprim foarte simplist, să nu intru în detalii tehnice.
Citind cartea asta, însă, descoperi un Pacino foarte sofisticat, foarte complex, departe de imaginea superficială pe care o au unii despre el. Şi totul prin intermediul spuselor lui deloc complicate. Adică... Pacino vorbeşte foarte relaxat şi în cuvinte simple despre subiecte foarte profunde, la urma urmei.
Pacino nu e ceea ce cu dispreţ numim VIP, nici vorbă... E un om care iubeşte teatrul, care îşi lucrează foarte mult rolurile şi căruia îi displace să facă paradă de numele lui. Asta foarte pe scurt.

Dar Pacino nu vorbeşte doar despre el, vorbeşte despre actorie, despre oameni de toate felurile, despre teatru şi film, despre sărăcie şi bani, despre prietenie, despre faimă, despre ce înseamnă să intri în pielea personajului, despre Shakespeare, despre biscuiţi, despre începuturi, despre roluri comerciale, despre relaţii şi despre multe altele. Şi face fandări elegante când nu vrea să vorbească despre ceva anume. Şi are umor. Un umor fin.

Ca să nu o lungesc, e o carte care merită citită. E relaxantă fără să devină uşoară. Poate că sunt un pic subiectivă, pentru că îmi place foarte mult Pacino. Recent, la o bere cu nişte prieteni, C întrebase ce actor ar vrea fiecare dintre noi să fie. Nu mă gândisem niciodată la asta, dar după câteva clipe am spus hotărât: Al Pacino.
Totuşi, chiar şi pe mine m-a surprins Pacino în această carte. În sensul bun.

E greu să alegi fragmente din ea, pentru că toate se leagă cumva...

- Crezi că o să mori de tânăr?

- La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să-ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într-o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: "N-ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el."De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i-am spus doctorului: "O să treacă, nu-i aşa?" Iar el mi-a spus că nu. Şi atunci mi-am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Uite, vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară.

- Putem schimba subiectul.

- Dacă mor, poţi să-mi scrii tu epitaful. "Tocmai începea să-şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese!"

**

- Am fost şi plasator. Oamenii mă întrebau: "La ce oră începe piesa?", "Care a fost ultima piesă care s-a jucat?" Puneau întrebări de tot felul. "E o piesă bună?" Într-o zi mi-am spus: oamenii ăştia o să ia de bun orice le-aş îndruga. Doar sunt plasatorul, nu-i aşa? Aşa că am pus pariu cu un alt plasator că o să-i fac să se aşeze la coadă de cealaltă parte a străzii. Apoi le-am spus oamenilor că, din cauza aglomeraţiei, rândul se forma de cealaltă parte a străzii, în faţa magazinului Bloomingdale.

- S-a supărat cineva?

- Nu, s-au aşezat cuminţi la rând.

- Deci ai câştigat pariul. Ţi-a fost plătit?

- Am fost dat afară. Altă dată am fost dat afară din mers - încă una din celebrele mele experienţe ca plasator. Eram plasator la un alt cinema şi dintr-odată m-am văzut într-o oglindă cu trei laturi. Nu-mi privisem niciodată până atunci profilul. Aveam vreo douăzeci şi patru de ani. Şi nu-mi venea să cred. Cine era tipul ăsta care arăta aşa ciudat? Nu-mi văzusem niciodată hainele de la spate sau ceafa. Aşa că nu mă puteam opri din privit. Un manager m-a văzut făcând asta. Nu-i plăcuse de mine de la început. Cred că nu-i plăceau plasatorii. M-a întrebat: "Pacino, la ce te uiţi?" Am bălmăjit ceva şi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă făcând asta. Dar făceam acelaşi lucru un pic mai târziu, când el cobora scările. M-a prins în fapt şi mi-a spus: "Eşti concediat!" Nici măcar nu s-a oprit din mers. A continuat liniştit să coboare scările. Şi m-a cuprins aşa o bucurie. Ar fi trebuit să fiu foarte supărat, dar nu eram. Am coborât la vestiar şi am început să chicotesc. Câţiva prieteni m-au întrebat: "Ce s-a întâmplat?" Le-am spus că tocmai am fost concediat. "De ce?" "Mă uitam prea mult la mine", le-am spus.

**

- Ce ţi-a spus odată cel care îl machia pe Marlon Brando?

- I-am zis "Eu nu plec în California." Iar el mi-a spus: "Stai liniştit, l-am auzit şi pe Marlon spunând chestia asta. Pleci acolo în trei ani." Ei bine, încă n-am plecat. N-am ieşit din acest apartament.

- Dar ce crezi despre Los Angeles?

- Îmi plac unele părţi din L.A. Însă după o vreme simt că am nevoie să fiu printre oameni. Nu mai pot sta prea mult în maşină. Trebuie să simt pământul cu picioarele, să văd oameni trecând pe lângă mine, intersectându-ne.

**

- Ai o mulţime de instrumente muzicale în camera ta. Cânţi la ele?

- Aici? Am nişte tobe conga, chitare şi un pian. Îmi place atunci când oamenii vin la mine şi improvizăm o oră şi mai bine. Nu este nimic mai înveselitor decât să comunici cu cineva prin intermediul muzicii. E la fix. De obicei cânt la tobele conga şi la pian. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era, de fapt, o nevoie a mea de a mă exprima, dar nu prin jocul actoricesc. Am compus propria mea muzică. Stăteam cu orele doar pipăind clapele până când, într-un final, ritmul începea să iasă la suprafaţă, tonalităţile, iar eu începeam să cânt. Am adunat vreo două casete de care eram foarte încântat. După care le-am pierdut.

**

- Ţi-ai analizat vreodată imaginea de pe ecran? La sfârşitul filmelor Naşul, Serpico, După-amiază de câine şi acum... în Dreptate pentru toţi, tu apari mereu singur. Tu eşti singuraticul.

- Păi, cea mai de succes interpretare a unui actor este a unor astfel de roluri.

- Dar te-ai gândit vreodată la asta?

- Niciodată.

- Că eşti mereu singur.

- Păi, de-abia aştept să pleci (râde). Vezi, pe măsură ce relaţia noastră evoluează, ne rănim. Asta-i minunat.

El Choclo

Alone in the City

Un fluture albastru

Zice Borges la un moment dat (e un clişeu, da, toate se întâmplă "la un moment dat"): Se vorbeşte foarte mult despre politeţea japoneză sau chineză, însă această politeţe are rădăcini adânci. Am petrecut aproape o lună în Japonia. Mi-am făcut foarte mulţi prieteni. N-au făcut niciodată glume pe seama mea. Nu mi-au povestit nimic despre vieţile lor personale - căci vieţile lor sunt într-adevăr personale - şi nici eu nu le-am povestit nimic despre viaţa mea, dar am simţit că suntem prieteni, pentru că puteam vorbi nu doar despre nişte simple circumstanţe, ci despre subiecte vitale - de exemplu, despre religie şi filosofie.

Şi imediat ce am citit asta am încercat să fac un tur mental printre oamenii cu care îmi beau ades cafelele, să văd dacă sunt unii cu care pot vorbi fără să ajungem să tocăm chestiuni personale. M-am liniştit, sunt câţiva. Adevărul e că, oarecum inconştient, odată ajunşi faţă în faţă, oamenii încep să deşire ce li s-a mai întâmplat, ce mobilă au mai cumpărat, ce credit au mai făcut, ce job tare au, ce au mai gătit, ce au mai iubit, unde au făcut grătarul în weekend, pe ce parte a patului dorm, cum şi-au făcut curat prin dulapuri, cum a fost meciul ăla, ce şef dobitoc au, la ce medic au fost şi de ce, că mama, că soţul, că amantul, că sora, că ăia mici, că... Şi de cele mai multe ori e vorba de lamentări. Dintr-o perspectivă sau alta. Mda, trist...

Summertime are prea multe versiuni, nu mă pot hotărî care îmi place mai mult.
Am lipit pe birou un fluturaş albastru primit zilele trecute. E simpatic. Aduce a optimism.
De câteva zile încerc să găsesc o carte care să se plieze pe starea mea, ceva în care să mă pot cufunda, nici prea profund, nici prea banal, o poveste... Şi nu găsesc.
Şi mă tot gândesc cum aş putea comprima cumva senzaţiile astea de toamnă, să le am cu mine peste iarnă. Nici asta nu reuşesc.
Răcoarea de dimineaţă.
Cafeaua caldă.
Joe Dassin, A Toi.
Buzunare cu poveşti.
Mi-e dor de Ritualul primăverii. E o carte, da.
Unele sentimente mi-au rămas mici, o să caut altele.

Otro Puente Alsina

Island in the Sun

Cafea în doi

... sau ce înţeleg unii prin dialog.

(Carmen)

Carmen nu era o frumuseţe răpitoare, adică nu genul care să te farmece cu un chip drăgălaş şi cu cine ştie ce vino-ncoa’. Dar ştia să îşi pună în valoare picioarele lungi, tenul alb şi sânii nu tocmai generoşi, dar suficient de proeminenţi cu ajutorul unui sutien modern. Avea ceea ce unii numeau o senzualitate discretă. Ei bine, nu tocmai discretă când Carmen îşi punea în cap să atragă atenţia cuiva, ci, aşa, în general vorbind. În plus, nu se ştia de unde sau de la cine, învăţase să vorbească şoptit şi să rotunjească vorbele într-un fel care fie te scotea din sărite, pentru că nu auzeai ce spunea, fie te făcea să o priveşti mai atent şi să îţi apropii urechea de buzele ei, dacă erai bărbat şi te atrăgea genul. Cu alte cuvinte, poza în femeia misterioasă. Şi, de cele mai multe ori, obţinea ce dorea.
Veioza cu o lumină greţos de roşie care zăcea cu un braţ prea înclinat, aproape să cadă, pe noptiera de lângă patul lui Carmen, făcea ca ochii ei, excesiv conturaţi cu negru, să pară şi mai furioşi decât erau. Mai aruncă o privire cercetătoare în oglinda mică scoasă din poşeta elegantă pe care şi-o pregătise pentru ieşirea cu Sorin, îşi trecu uşor un deget peste cearcănele acoperite cu fard şi oftă. Ah, îşi zise, ce bine era dacă aveam calculator, nu-mi mai iroseam nervii pe dobitocul ăsta! Trebuia să facă rost de bani. Neapărat... Luă telefonul în mână, se uită la el câteva clipe, nu, nu avea rost să îl sune, ştia că Sorin era un aiurit şi, de multe ori, nici măcar nu lua cu el telefonul. Sau îl uita cine ştie pe unde. Ce să facă? Ce să facă? Se mai şi îmbrăcase...

Ar fi putut încerca să dea de Marina, colegă cu ea şi un fel de şefă de departament, mai bine zis tipa care era mereu acolo când George nu avea chef de secretara lui şi care îl ajuta să-şi pună în aplicare diversele lucrături. Dar parcă n-avea starea necesară pentru ea, pentru vorbăria ei obositoare despre politică, despre nu-ştiu-care parlamentar de la care încerca să obţină nu-ştiu-ce-acte, despre plimbările la Bucureşti pe care i le plătea George... Nu, mai bine nu, îşi zise, măcar sâmbăta să scape de toate alea. În plus, Marina n-avea deloc simţul umorului, nu ştia să se distreze, nu-i plăcea muzica, nu-i plăcea să citească, nu-i plăcea nimic. Cea mai mare pasiune a ei era să se dea bine pe lângă George şi să găsească vreo şmecherie din care să-i iasă şi ei nişte bani în plus. N-am de gând să mor săracă, îi zicea ea lui Carmen, în momentele de sinceritate, când mai ieşeau împreună în oraş, şi chicotea dezgustător, în timp ce sorbea bărbăteşte din vreo bere. Nici eu, se gândea Carmen, dar eu o să fiu un pic mai deşteaptă ca tine, nu o să mă înjosesc aici, în faţa tuturor, pot să o fac în altă parte, unde nu o să mă cunoască nimeni.

Carmen era o fire solară, cum îi plăcea să se descrie, adora să danseze, să cocheteze, să stea la aceeaşi masă cu oameni inteligenţi şi spirituali, nu neapărat să participe la discuţii sau să spună ceva amuzant, uneori era şi ea depăşită de situaţii, dar, cel puţin, le înţelegea glumele, pe când Marina nu sesiza o ironie nici dacă i-o explicai cu un desen. Şi singurele glume la care râdea mânzeşte erau alea deocheate şi alea despre politicieni, poliţişti sau fotbalişti. Carmen nu suporta fotbalul, îl considera la fel de stupid ca mersul la biserică sau ca un sex oral într-o toaletă publică. Prefera să încerce să îl citească pe Marquez, deşi încă nu reuşise, de două ori începuse o carte a lui, dar abandonase după câteva zeci de pagini, spre amuzamentul lui Sorin, care o şi provocase să pună mâna pe cartea aia. Dar avea să reuşească, în cele din urmă. Avea să reuşească. Nu ambiţia îi lipsea.

Totuşi, uneori, mai ieşea şi cu Marina, alte prietene nu prea mai avea şi erau zile când nu mai suporta vulgarităţile lui Nicu, beţiile lui Sorin şi nici eternele discuţii despre ziar. Simţea nevoia de o prezenţă feminină, de puţină detaşare, de frumuseţe, de altceva. Marina nu era tocmai ce avea nevoie, dar Carmen încerca. Spera să o prindă în vreo zi mai bună, în care să bârfească măcar, aşa cum fac femeile, nu să alunece spre aceleaşi peroraţii despre politică, ziare, afaceri şi... se întâmpla rar, e drept. Tocmai de aceea, în seara asta nu avea chef de Marina. O trecuse un gând mai devreme, da, dar era prea dezamăgită ca să îşi consume cu ea puţina energie rămasă.
Întinse o mână în faţă şi se uită atentă unghiile date cu un roşu viu, singura culoare pe care o folosea, de parcă nimic nu era mai important decât ele, se lăsă pe spate pe patul plin cu haine aruncate de-a valma, tot cu mâna în faţa ochilor, cu privirea pe unghii. Brusc, se ridică sprijinită în coate, se uită în jur, aruncă cât colo pantofii negri cu toc înalt, unul câte unul, se duse la debaraua de pe hol, luă o pereche de tenişi, şi-i trase grăbită pe picioare, înhăţă de pe cuier o poşetă jerpelită şi ieşi val-vârtej, parcă mânată de o mare descoperire.

Victor Jara's Hands

Gânduri uşoare

În sfârşit, s-a întors lumina aia. Şi răcoarea de dimineaţă. Până spre final de octombrie mă declar fericită, orice o însemna asta.
Şi am reuşit să mă desprind.
Ferestre deschise şi gânduri uşoare. Probabil că e plăcut să zbori, deşi niciodată nu mi-am dorit asta. Nu aşa cum visează unii să o facă, zborul clasic, plutirea. Cred că de asta nu m-au atras drogurile. Prefer dansul, alunecarea în muzică. În doi sau nu.
Aseară am încercat să văd un film, dar era plin de clişee. Şi actorii erau un clişeu. Trebuia să aştepţi ceva de la ei. Greşit.
Vocea lui Jean Francois Maurice se suprapune perfect cu dimineţile astea şi cu lumina de toamnă. Nici veselie, nici tristeţe, doar stare de bine.
Reconstruction... Totuşi, câteodată e bine să gândeşti de două ori înainte, nu toate provocările sunt sănătoase. Dacă apuci să gândeşti.
Am visat nişte fluturi albi. Dansau în ibricul cu cafea. Erau frumoşi... Cafea rece, totuşi.
Un homme et une femme, la asta se rezumă totul, până la urmă? Probabil că da...
N-am mai avut timp de scris. Trebuie să răstorn piramida priorităţilor.

Red Blooms

Linişte

Mă gândeam... când se adună prea multe probleme, cum e la mine acum, e bine să le aranjezi sub forma unor insule. Mental. În fiecare insulă pui câte o problemă. Din când în când, dai o tură prin insule, îţi faci o idee sau rezolvi câte ceva, după care ieşi şi uiţi cu totul de asta. Şi trăieşti, pur şi simplu, fără să mai ţii seama de ele. Apoi iar revii şi tot aşa. Cu timpul, insulele alea ar trebui să dispară. Ca probleme, adică. Nu ştiu dacă se înţelege ce vreau să spun, dar aşa cred că eviţi să te urci pe pereţi. Sau să faci ulcer pe bază de nervi. Da, nu glumesc!
Mă cam învârt în cerc şi nu văd încă o soluţie. Dar cine m-a pus să renunţ? Nimeni. M-am încăpăţânat şi atât. Poate trebuia să încerc altfel. Bine, e la fel de adevarat că ajunsesem într-un moment de cruntă plafonare. Plus că entuziasmul şi idealismul de cândva dispăruseră de ceva vreme. Trebuia să fac un pas în vreo direcţie, să schimb ceva. Ca de obicei, am ales varianta radicală. Nu reuşesc să învăţ căile de mijloc, mereu aleg fie albă, fie neagră, fie dreapta, fie stânga.

Totuşi, am o oarecare încordare. Firească, dacă mă gândesc bine, pentru că unele decizii, chiar conştient luate, sunt greu de purtat.

M-a iritat vântul... Ridică în aer tot praful de pe străzi. Cred că mi-a intrat praf şi-n suflet. Acum plouă. Oarecum mocăneşte. Merge cu muzica lentă şi cafeaua caldă. Îmi place că am geamul imediat lângă mine şi la adăpostul lui încerc să-mi fac ordine în gânduri. Pândesc ploaia şi mă străduiesc să îmi strunesc imaginaţia. Pentru că îţi dă târcoale...

Gata, am muzică. Jazz-ul e bun ca fundal când lucrezi. E relaxant, ca senzaţia aceea pe care ţi-o dă cineva care ştii că e prin apropiere şi asta e suficient ca să te simţi bine. Nu te bate la cap, nu te irită, pur şi simplu e acolo şi din când în când te alintă. E reconfortant.

Te doy la vida

Los Vino

3 AM

Ce vremuri...

Azi n-am selectat un playlist anume, iar mai devreme muzica a ajuns la UB40... Şi, într-o pauză de cafea tocmai luată de pe foc, am lăsat muzica să apese pe butonul amintirilor. Cu nişte ani în urmă, cred că abia începusem să lucrez, împreună cu Lore găsisem o cafenea (bar) mică-mică, unde puneau mult UB40 şi ne plăcea cafeaua. Tchibo. Acum nu mai pot să o beau, dar atunci ne părea cea mai bună... Mergeam acolo aproape zilnic. Era undeva pe o străduţă din SM, între Aurora şi Steilmann (dacă o mai fi acolo), mai mult o fundătură decât o stradă şi mai mult o bombă decât o cafenea... avea şi jocuri mecanice, îmi amintesc acum, erau la modă pe vremea aia. Dar avea şi UB40 şi cafea bună. :) Şi stăteam la cinci minute de mers pe jos.
În timp, am tot găsit locuri de care ne ataşam o vreme, apoi găseam altele, apoi altele... Vorbesc de locuri în care ne beam cafeaua. Rar prima cafea, aia o beam acasă, cu ziarele în faţă. Întâi cu ziarele de anunţuri, să ne căutăm de lucru, apoi cu ştirile... Dar cafelele de peste zi necesitau un loc anume, un loc unde să ne placă.
A venit apoi perioada nessului frecat în grabă între două alergături şi înjurăturile adresate cu foc maşinii de scris (da, am prins maşina de scris), dar când terminam de lucrat tot în vreun loc "al nostru" sfârşeam, cu o cafea bună în faţă.
Eh, ce vremuri... :)

El Destino de Abril

Gypsy's Curse

M-am îndrăgostit

... de ciocolata belgienilor. J e de vină. :))
Sweet temptations.

Se dice de mi

Imagini de la mare

Întreba Lola de poze, aşa că mai aduc unele aici, deşi nu sunt cine ştie ce. Nu m-am repezit să pozez aspectele urâte, cum fac mulţi, ci mi-am bucurat ochii.

Aici e terasa camerei, unde se poate bea prima cafea în linişte, dacă alegi să nu mergi la plajă cu noaptea în cap.



Plaja şi marea din Vama Veche. O parte din ea...



Cerul senin din Vamă, avantajul fotografului care stă la orizontală. :))



Culori zburătoare.



La taclale cu marea (nu reuşesc să o pun invers...).



Negocieri cu primul venit la masă.

La Canapele, în Vamă.

Tot plaja din Vamă.

Marea în Vamă. :)

Dimineaţă în 2 Mai...

Micul golf din 2 Mai şi o parte din plaja nudiştilor.

În curtea pensiunii, partea dinspre bucătărie.

Tot pensiunea; insist pentru că mi-a plăcut cu adevărat acolo. Linişte, curat şi curte cu verdeaţă şi flori.

Marea, pur şi simplu. În 2 Mai.

Bărcile pescarilor de la cherhanaua din 2 Mai.

Un pic din micul golf văzut de la terasa cu acelaşi nume.

Vacanţă la 2 Mai

După cinci ani de pauză, în care am rătăcit pe alte meleaguri, am fost din nou la noi la mare. Am încercat să las impresiile să se decanteze un pic, să separ lucrurile bune (există) de cele rele şi să trag o concluzie. Sigur, dacă mă las purtată de sentiment şi de senzaţii, încă îmi doresc să fiu acolo, m-aş întoarce în orice clipă pe malul mării, fie el şi malul românesc al mării... Dacă vorbesc, însă, prin prisma raţionalului, a turistului, mi-e greu să găsesc un singur cuvânt care să definească litoralul nostru. Cea mai apropiată descriere ar fi aceea a unui loc prăfuit, neglijat, neîngrijit. Delăsare, ăsta cred că ar fi cuvântul, dacă e să rezum.

Nu o să îngroş rândurile celor care împuşcă cu tot felul de invective litoralul românesc, pentru că, la fel ca în alte cazuri, lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Există pe undeva o cale de mijloc, trebuie doar să vrei să o vezi. Aşadar, depinde foarte mult cu ce aşteptări mergi la mare. Dacă porneşti sperând să găseşti vegetaţia şi peisajele de pe malul Mediteranei sau al vreunui ocean, pe care le-ai văzut în alt concediu, deja e un pas greşit. Mulţi fac asta: se duc la greci, la spanioli, la turci sau cine ştie pe unde, iar când revin la marea de acasă se aşteaptă să găsească aceleaşi lucruri ca şi acolo. Uită că e un alt loc, o altă zonă, o altă aşezare geografică, un alt climat. Asta, până să ajungem la aspectele care ţin de faimosul "omul sfinţeşte locul”. Comparaţiile sunt bune, desigur, dar în alt sens.

Din diverse motive, de data asta n-am reuşit să evadăm decât o săptămână. Şi am vrut linişte. După câteva zile de oscilări, am decis: 2 Mai. Şi recunosc că nu mi-a părut rău. 2 Mai cred că e ultimul bastion de linişte de pe litoralul românesc. Atâta câtă e. Primul contact a fost o bilă albă – Vila Ştefania, locul nostru de cazare, căruia nu am să îi reproşez nimic, ba chiar l-am reţinut pentru alte dăţi. Nerăbdătoare să simt nisipul sub tălpi, am plecat repede spre plajă, care e la câteva minute distanţă, deşi era întuneric deja. Aici am avut primul moment în care mi-am amintit că suntem în România. Pe strada care merge spre plajă nu e niciun bec, pe aşa-zisa faleză la fel, iar scările care coboară pe plajă sunt doar nişte resturi de scări ale celor făcute acum cine ştie câte zeci de ani. În plus, bolta de vegetaţie care mai-mai că le acoperă nu are nimic luxuriant în ea, aveam să văd pe ziuă, sunt nişte banale bălării lăsate să crească în voie. Acelaşi gen de bălării acoperă toată faleza şi, cu toate că poate părea de bon ton pentru cei care îşi doresc un pic de sălbăticie, le recomand un exerciţiu de imaginaţie, în care să vizualizeze locul fără ele. Nu şi-ar pierde din farmec. Dimpotrivă. La fel cum n-ar fi lipsit de farmec să existe lumină seara, să golească cineva din când în când tomberonul de gunoi de pe plajă, să cureţe plaja la final de zi, să organizeze cineva campanii ecologice pe acolo, să se mai amenajeze o toaletă, să vopsească panoul ruginit care vorbeşte despre rezervaţia din golf şi să toarne nişte scări noi. Toate astea nici măcar nu necesită cine ştie ce bani, eterna scuză de la noi. Doar bune intenţii...

În afară de asta, 2 Mai chiar e o oază de linişte. Nu e un loc pustiu, cum îşi doresc unii care mai au nostalgia perioadei hippie. Ba chiar e aglomerat pe plajă în unele momente. Dar e o plajă îngustă, cu faleză înaltă, unde nu este loc de terase, baruri şi alte surse de gălăgie, nu răsună muzică de nicăieri, se aud doar valurile... N-am văzut nici vestiţii cocalari, manelişti sau alte specii detestate de "lumea bună". La urma urmei, e un sat. Şi, din fericire, încă nu au pătruns aici prea multe aspecte orăşeneşti.
Mâncarea pe la terase e bună, e curat, nu e bucătărie franţuzească, dar raportul preţ-calitate e echitabil. La câte o terasă trebuie să negociezi locul pe scaun cu vreo pisică tolănită la umbră, care apoi se alintă în poala ta, dar asta face parte din farmecul rustic al locului. Doar în golf am avut un moment de iritare, când am văzut nişte maidanezi care, instant, mi-au adus aminte de Bucureşti. Muzica de la terase nu urlă să nu te poţi înţelege şi nici nu am auzit vreo manea.
În rest... linişte pe străzi (deşi sunt tot mai multe maşini, prea multe pentru gustul meu), după-amieze leneşe, umbra din curţi, cocoşul care te trezeşte dimineaţa înainte de şase, somnul de peste zi, mirosul de ardei copt, de porumb fiert, de peşte pe jar, de petunii şi de regina nopţii, plaja lovită ritmic de valuri, briza...

Fiind la doi paşi, am dat o fugă şi în Vamă. O zi şi jumătate. Acolo îmi place plaja, pentru că e mai mare. Şi muzica ce se aude de la Stuf. E plăcut să zaci la soare, să auzi marea şi pe Norah Jones, de exemplu. E liniştitor... Iar pentru că am evitat weekendul, plaja nu era plină şi am scăpat de senzaţia unei apropieri prea mari de alţii. Am cules scoici, m-am tolănit pe malul apei şi am evadat un pic printre cărţi. Ideea unei librării acolo îmi pare genială. Să poţi uita de tine între cărţi fără să fii într-un oraş... De fapt, şi în 2 Mai găseşti cărţi, are Nemira un stand.

Ştiu că sunt mulţi care plâng după Vama de cândva. E drept, au apărut tot felul de construcţii mai mult sau mai puţin hidoase, tarabe cu te-miri-ce, terase peste terase şi alte aglomerări nefericite. Totuşi, pe plajă e o atmosferă plăcută, cel puţin atâta timp cât nu se aglomerează. Sigur, eu nu tânjesc după atmosfera hippie, pe care chiar o detest, probabil că de aceea sunt mai indulgentă cu Vama de acum. Şi marea e frumoasă acolo. E altfel decât în 2 Mai. N-aş putea spune în ce fel, dar am văzut-o şi am simţit-o altfel. De fapt, cred că marea nu e la fel în două locuri...

Dar rămân la părerea că, dacă vrei cu adevărat linişte, e bine să mergi în 2 Mai. Acolo plaja nu are umbreluţe, nici măcar din stuf, nu are terase în apropiere, nu are muzică (nici măcar muzică bună), cu alte cuvinte e mai apropiată de starea ei naturală. Campingul mi-a părut ok, plaja nudiştilor nu era deloc aglomerată, iar corturile din golf chiar erau ferite de orice sursă de gălăgie.

Ar mai fi de spus diverse despre trenul care face o veşnicie până la mare, despre gările care arată ca vai de ele, despre haita de maidanezi din gara lui Mazăre, despre toaleta infectă din gara din Mangalia, despre bălăriile de pe drum, despre spaţiile de cazare care se văd din tren şi care te duc cu gândul la nişte improvizaţii din zone calamitate, atât sunt de înghesuite şi de urâte...
Cum spuneam, per ansamblu, litoralul românesc e prăfuit. Delăsarea se vede de la o poştă. Faţă de acum cinci ani, nu s-a schimbat nimic. Doar bălăriile sunt mai multe şi mai mari. Şi, în afară de 2 Mai şi Vama Veche, nu cred să calc repede prin alte părţi din zonă. Desigur, aş putea arunca nişte cuvinte acuzatoare la adresa lui Udrea, dar ar fi inutil: ea nu face decât să continue indiferenţa şi indolenţa deja tradiţionale la acel nivel.

Pe drumul de întoarcere, am preferat să mă gândesc cât mai puţin la aspectele neplăcute şi să fac planuri de revenire cât mai curând în 2 Mai. Până când, prin Constanţa, cred, a urcat în tren un nene care vindea ziare şi care m-a readus la realitate prin reclama la deja celebra sfântă treime: Click, Cancan, Libertatea!
Iar ieri, stând la o cafea pe o terasă din Bucureşti şi rememorând cele câteva zile de linişte de acolo, tot am simţit gustul amar, regretul că nu ştim să profităm de ce avem.

It Takes Two to Tango