Down South

Battagliero

Tot de pe rafturi

- Eu nu ştiu ce aduce ziua de mâine, Michael. Nu am asemenea obiceiuri de lux. Sunt făcută din fărâme de astăzi. Este o luptă veche şi nobilă, ştiu, bărbatul, femeia, cuplul împotriva tuturor, dar nu am nici o intenţie să intru în istorie. Voiam să văd chipul nostru, pentru că întunericul este întotdeauna puţin părtaş. Stăteai culcat aici, lângă mine, printre atâtea scuturi străpunse şi săbii sfărâmate şi... şi cu mine ce se întâmplă înăuntru?
- Mai am ani de viaţă înainte, îi pot oferi.
- Nu vreau viaţa ta. N-o vreau cu nici un preţ. Îmi ajunge a mea. Ai reuşit ceva de-a dreptul admirabil: i-ai luat totul lui Dumnezeu şi i-ai dat iubirii. Este prea mult pentru mine. Este prea mult pentru o femeie care lucrează. Uită-te bine la mine, prietene. O mulţime de lovituri. Nu voi porni în cruciadă ca să eliberez mormântul cuplului. Cel puţin, odinioară, bărbaţii plecau singuri în ţara sfântă. Vreau să fiu fericită pe cont propriu. Nu vreau să lupt pentru fericirea speciei. Nici măcar nu ştiu să zbor, închipuie-ţi. Nu am aripi. Sunt prea puţin şi cer şi mai puţin. Un pic de blândeţe, tandreţe, atenţie şi apoi vântul o va duce cu sine - şi de ce nu, de ce n-ar fi şi vântul fericit la rândul lui?
- Este un mod de a-mi spune că eşti foarte exigentă...
- Ei bine, da. Foarte.
- Nu vom începe prin a muta munţii. Fii liniştită, munţii ne vor găsi pe noi. Dacă-ţi imaginezi că, în acest moment, o parte din mine spune "cât te lasă inima, doamnă", te înşeli. Şi nu-ţi spun "te iubesc". Îţi spun "să încercăm". Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul.

(Romain Gary, Clar de femeie)

Walls

De pe rafturi

... Dar a sosit luna decembrie şi bătălia de la Stalingrad continua, aprigă, tenace, supraomenească. Şi atunci s-a născut marea speranţă şi toate privirile s-au întors spre Uniunea Sovietică, în timp ce se anulau rezervările de mese făcute de Rommel la Hotel Shepherd, ca să-şi ospăteze ofiţerii, pe un fundal cu Nil, piramide şi chiar surâsul Sfinxului, pentru cine se încăpăţâna să-l vadă ridicându-se în vârful picioarelor.
Se trăia în funcţie de bătălia Stalingradului, pentru că aici armatele naziste întâmpinau, pentru prima oară, o rezistenţă nemaiîntâlnită în alte locuri şi, pentru burghezia cubaneză acest caz punea o dificilă problemă de conştiinţă: trebuia să cânte în cor tot timpul Remember Pearl Harbor, în chip de ecou antifonic la sloganul momentului, în vreme ce, în sinea sa, se ruga în formula colaboraţioniştilor francezi: "Mai bine Hitler decât comunismul."
"Lumea e nebună - zicea mătuşă-mea - nebună, nebună, nebună... Totul e cu fundu-n sus..." Cu fundu-n sus, o înţelegeam foarte bine, pentru că, printr-o operaţiune de forţe deconcertante, Statele Unite deveniseră aliatul URSS... Şi se petrecea un lucru miraculos, nemaivăzut vreodată: General Electric, General Motors, International Harvester, Marile Agenţii de Publicitate, Heinz, Swift, Supa Campbell, Săpunul Palmolive, Marile Paste de Dinţi, Marii Detergenţi, Marile Compoturi de Caise, Marile Analgezice - chiar şi Aspirina Bayer, care, ca prin farmec, îşi schimbase numele nemţesc cu cel de Sterling - patronau costisitoare programe de radio cu multe efecte sonore de bombardamente, explozii, surpări şi strigăte, în care se exaltau virtuţile de luptători, îndârjirea, eficienţa demonstrată - patriotismul, într-un cuvânt - a soldatului sovietic. Şi, cu toate acestea, în conversaţii în care Rusia continua să fie Rusia şi nu i se spunea niciodată Uniunea Sovietică, apărea, de obicei, deşi mai mult insinuantă decât bine conturată, Fantoma (nu cumva aceeaşi ce apare în paragraful iniţial al unui celebru Manifest?) unui pericol care, mâine, ar putea ameninţa vechea, frumoasa, admirabila noastră Cultură Occidentală, moştenitoare a Culturii Elenice, a Culturii Latine, cu magnificele, nepieritoarele ei Libertăţi - atât de bine ilustrate, îmi spuneam eu, de moartea lui Socrate şi de moartea lui Seneca. Valorile Occidentului, Libertăţile Occidentului! Printr-un tulburător paradox, toate acestea erau apărate la Stalingrad. Dar - şi asta nu se spunea încă în editorialele din Diario de la Marina, deşi mulţi o gândeau - deie Domnul să ajungă americanii la Berlin înaintea ruşilor.

(Alejo Carpentier, Ritualul primăverii)

Andar Conmigo

Ruperi de ritm

Fiecare sfârşit de decembrie mă scoate din ritm, orice o însemna ritmul ăla. Şi nu-mi place, chiar dacă un acelaşi ritm o perioadă mai îndelungată aduce a rutină, care, la rândul ei, îmi displace. Şi nu nepărat mă las purtată de turmă, anumite gesturi din perioada asta chiar nu se prind de mine, dar simt cum senzaţiile turmei îşi lasă amprenta asupra mişcărilor mele. Încetinesc, mă abat pe străzi lăturalnice de gânduri, sunt tentată să fac altceva, mereu altceva decât ar trebui. Nu ştiu dacă e rău sau bine, deocamdată e doar o constatare.
Mă uitam mai devreme la salcâmul de la geam, încărcat cu zăpadă. Un alb agresiv. Frumos, poate, într-un anume fel, deşi simţurile mele nu se lasă păcălite, visează tot la căldură, la nisip, la albastrul unei ape...
Şi nu cred în bilanţurile de sfârşit de an, în liniile trase ostentativ, cu sentimentul că, brusc, se va întâmpla ceva, ordinea va fi dată peste cap şi lucrurile se vor aşeza de la sine. Doar pentru simplul fapt că ne oprim un pic din goana absurdă devenită scop în sine. E o iluzie, o simplă convenţie. Totuşi, e un prilej (la fel de bun ca oricare altul) să stabileşti un anume prag, să îţi impui o dorinţă - e ciudat conceptul, ştiu. Să priveşti goana din altă perspectivă...
Iar în ultimele zile mă regăsesc tot mai mult în personajul lui Carpentier. Zic personajul pentru că e doar unul acela în care am intrat cumva citindu-l şi de care mi se face dor de câte ori simt că mă depărtez prea mult, mă risipesc în prea multe direcţii.
Şi va trebui să iau o decizie curând. Deşi poate că sună prea drastic "să iau o decizie", mai degrabă să fac o listă de priorităţi, cu toate că mereu mi-a fost greu să mă ţin de liste de orice fel. Pentru că implică un soi de aliniere, o disciplină la care nu am excelat niciodată. Dar va trebui să încerc...

Mi Vanidad

Street Tattoo

Feliz Navidad

That Man

Djuvara, omul pe care mi l-aş dori nemuritor

Neagu Djuvara vine dintr-un viitor către care ar trebui să ne îndreptăm cu toţii, spunea, ieri, Mihai Răzvan Ungureanu, într-o librărie plină ochi cu oameni veniţi să ia cartea despre viaţa celui care, la 94 de ani, are luciditatea şi coerenţa pe care am vrea să le vedem la mulţi politicieni care nu au nici jumătate din vârsta lui.

Toată povestea aici.

Un secol cu Neagu Djuvara

Sîmbătă, 18 decembrie, de la ora 12.00, istoricul Neagu Djuvara şi publicistul George Rădulescu vă aşteaptă la sediul librăriei „Adevărul” din zona Piaţa Universităţii (str. Doamnei nr. 27 - 29, cu intrare şi dinspre Bulevardul I.C.Brătianu). Continuarea.

I Will Be There

It Had To Be You

...

luminiţele fără zăpadă nu prea au farmec
gardenia mea are boboci
vanilie sau cacao?
îmi trebuie o pauză
şi un song
cum o fi în Lisabona acum?
frumuseţea albului e dată de contrast
unde sunt colindele?
mi-e dor de acasă, aici toată lumea e individualistă

Ballad of Cable Hogue

Pribegia în deşert şi cele 10 porunci *

* Acesta e un manifest! Dacă nu sunteţi creştini sau dacă sunteţi, nu interpretaţi greşit nici titlul, nici textul şi nici intenţia autorului. Nu suntem un forum creştin, dar avem creştini printre noi. Nu facem propagandă niciunei religii, dar nici nu condamnăm vreuna. Am folosit toate trimiterile acestea pentru că, deloc întâmplător, indiferent că a fost scrisă din inspiraţie Divină sau omenească, eu unul cred că Biblia e o carte deşteaptă.

Cum se ştie, după ieşirea din Egipt, israeliţii au pribegit timp de 40 de ani prin deşert. Motivul pribegiei pare însă un pic neclar. Răutacioşi fiind, am putea da vina pe un neobişnuit de prost simţ al orientării pe care l-ar fi posedat Moise. Nu e chiar aşa. Cei 40 de ani au fost exact timpul necesar pentru ca sclavii Faraonului să devină poporul lui Israel. În 40 de ani, toţi cei care apucaseră să trăiască în sclavie s-au stins şi alte generaţii le-au luat locul.

Pribegia prin deşert trebuia să ucidă amintirea sclaviei. Nu ruşinea de a fi fost sclav, ci purtările de sclav, căci un popor nu se naşte din aşa ceva. De fapt, Moise poseda spirit de orientare, teribil de subtil, ştiind că sclavii Faraonului nu vor găsi niciodată Pământul făgăduinţei. În ţinuturile cucerite, ei vor fi dând doar noi forme sclaviei lor.

S-ar zice că avem ceva în comun cu evreii lui Moise: de 20 de ani ne plimbăm prin deşert. Din păcate, însă, deşertul nostru e mai pustiu decât Sinaiul, noi suntem mai pierduţi decât evreii aceia, iar la capătul călătoriei nu ne aşteaptă Pământul făgăduinţei. Asta pentru că, în cei 20 de ani care au curs, n-am reuşit să scapăm de mentalitatea robiei noastre egiptene. Nici nu aveam cum. Ne lipseşte ceva. Nu Moise, ci altceva. Ne lipsesc cele 10 porunci!

Continuarea aici.

El Presente

Dialog foarte scurt

- Când poţi spune că eşti fericită?
- Când nu-mi doresc să fiu în altă parte...

Walls

Elitele

De-a lungul istoriei omenirii, elitele şi-au justificat în fel şi chip îndreptăţirea de a se socoti astfel. Numai că în faţa Timpului un singur argument stă în picioare. Şi anume următorul: ca elitele, indiferent care ar fi argumentele anume cu care îşi susţin cauza, să fi introdus o morală mai nobilă şi mai dreaptă în lumea asta stăpînită de întuneric. Dacă nu trec cu bine această probă de foc, vor ajunge nişte simpli despoţi, nişte sultani, niste muritori de rînd care nu încearcă decît să-şi îndestuleze setea de plăceri şi de putere.

(John Fowles, Iubita locotenentului francez)

Que No Se Rompa La Noche

Romanian Dance