Cărţi renegate

18 aprilie 2000
în plin peţit/negocieri
Ştefan(a?)

Aşa scrie pe prima pagină a unei cărţi cumpărate recent de la un anticariat. Ian McEwan, Durabila iubire. Mărturisesc că, de fiecare dată când frunzăresc cărţile din anticariate şi dau peste câte una cu dedicaţie, cum e asta, am o tresărire. Mă opresc şi încerc să-mi imaginez (e un fel de a spune, evident, nu am cum, dar rămâne pornirea) ce fel de prăpastie s-a căscat între cei doi oameni care şi-au împărtăşit la un moment dat acea carte. Pentru că, de multe ori, mesajele sună foarte personal, aşa că îmi închipui că nu era vorba despre un cadou formal... Totuşi, cel care o primeşte ajunge la o clipă în care hotărăşte să renunţe la carte şi la dedicaţia de pe ea. Îmi pare un gest radical. Sau poate că îi dau eu prea mare importanţă... Într-o carte am găsit chiar şi o floare presată lipită peste dedicaţie. Iar în alta o poză. O poză alb-negru a unui tip, cineva din altă epocă, după îmbrăcăminte.
În sfârşit, par triste cărţile astea. Sunt renegate, cumva.

Dacă tot veni vorba, acum îl descopăr cu adevărat pe Ian McEwan. Îmi place. Uitasem că mai citisem o carte a lui, Ispăşire. Doar că nu îmi rămăsese în minte, nu ştiu exact de ce... Durabila iubire îmi pare mult mai bine scrisă. Povestea e construită minuţios, treptat. Cred că am mai spus, îmi place construcţia în sine, elaborarea. Şi nu doar la scris, în cărţi, ci şi la relaţii, la oameni.

Dimineaţa asta fără soare îndeamnă la muzică lentă, la intimitate, orice o însemna asta. Şi nu suport engleza, m-am retras iar în spaniolă. Şi mi-am amintit ce ziceam acum ceva vreme despre o oarecare legătură între diverse limbi şi diverse stări. În engleză nu poţi decât să fii grăbit, să bei o cafea pe fugă şi să alergi după un metrou; franceza e prin excelenţă o limbă în care te poţi lăfăi în melancolie; spaniola e mai jucăuşă, dar şi limba în care te poţi revolta, te poţi isteriza, ca mai apoi să dansezi şi să faci dragoste; germana îndeamnă la o disciplină cadenţată, poate cel mult la o toamnă frumos colorată, dar pe un ritm sumbru de Bach; rusa e dramatică şi gravă, îndepărtată, izolată; italiana e ca o femeie cochetă, dar superficială, de care te poţi îndrăgosti, totuşi; portugheza te îndeamnă să leneveşti la umbră, cu privirea departe, tânjind mereu după altceva...

ritmuri lente
ferestre deschise
cafea un pic prea amară
tentaţii

Smile

Diluate

Mă gândesc tot mai des că, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să fii în interior, pentru că din exterior nu ai cum. Multă vreme am susţinut că nu e musai. Mă refer la politic, da. Sau poate că există un fel de cale de mijloc? Mişcările civice? Dar la noi sunt prost înţelese sau nu sunt înţelese deloc...

N-am mers ieri la Bruckner. Cu câteva ore înainte am văzut un scurt interviu cu el pe una dintre Antene. Şi m-a dezamăgit. Rămâne faptul că e un scriitor foarte bun, o să îmi placă şi de acum înainte. Dar omul Bruckner... aici am întrezărit ceva ce nu mi-a plăcut încă de când am citit Hoţii de frumuseţe. Într-una dintre serile trecute, la o bere târzie, J îmi zicea că Bruckner are în spate un marketing foarte bun. Am contrazis-o atunci. Dar a avut dreptate, ieri am realizat asta. Nu anulează faptul că scrie bine. Doar că prefer să mă limitez la cărţile lui.

Există oameni pe care nu îi cunoşti, nu la modul clasic, convenţional, dar pe care îi simţi foarte aproape, în care te regăseşti într-o măsură foarte mare. O dată la câţiva ani găsesc câte unul. E o senzaţie specială...

Mi se întâmplă ades să reiau iar şi iar un song, pentru că am impresia că mi-a scăpat o bucată, nu am ascultat-o şi nu am simţit-o aşa cum trebuie.
În dimineaţa asta mă rezum la instrumente, vocile îmi par inutile.

Citeam mai devreme fragmente de pe un blog, trimise de Ciuleandra, şi... ştii cum e să-ţi fie atât de dor de un loc încât... Slăbiciuni pe care ţi le permiţi o clipă, după care încerci să revii aici, acum.

În ultima vreme mă identific tot mai mult cu ce spunea de Melo: Cel mai greu îmi e să accept convenienţa socială care îmi impune să fiu bine crescut cu proştii şi să manifest toleranţă faţă de fanatici.

Mă intersectez tot mai mult cu discuţii pe marginea credinţei. Şi observ că există un soi de corespondent între hai să-i spunem felul de a fi al fiecărei persoane (mă feresc de cuvinte formale) şi felul în care simte credinţa. E un fel de oglindă... E valabil şi pentru mine, desigur.

Când s-a dus şi iulie?

Verile de cândva aveau mirosuri. Mai ales cele de la ţară. Mi-e dor de ele. Apoi au început să se estompeze, odată cu viaţa în oraşele mici. Iar în Bucureşti au dispărut de tot. Marile oraşe diluează diverse, începând cu mirosurile şi terminând cu oamenii.

Îmi place să umblu desculţă.
Muzici.
Trebuie să aleg o carte.

Variaţiuni (J'attendrai, versiunea lui Asier Exteandía)

Cu bastonul prin Bucureşti

J'attendrai (1938)

Fuimos lo que fuimos

Prelungiri

Un pic prea cald în ultima vreme, deşi nu suficient să mă facă să-mi doresc iarnă. Încă două zile şi se zice că ne răcorim un pic.
Dimineţi leneşe, cafele nu chiar fierbinţi. Şi mi-am prelungit aşa-zisa vacanţă cu o săptămână. Într-un fel.
Am încercat să citesc ziarele şi am renunţat. Poate într-o altă zi. Rămân între paginile cărţilor, deocamdată. Deşi mi-e greu să aleg, am adunat atâtea...
Un song pentru azi? La fel de greu de ales. Poate Horas? Pentru că vara cere ceva uşor, iar vocea lui Drexler se potriveşte cu briza şi cu lumina din dimineţile astea. Iar spaniola...
Rătăcirile mele pe net sunt fără scop, ca într-un labirint în care nu neapărat caut ieşirea. Dar cred că trebuie să schimb direcţia, pentru că dau de tot mai multă autosuficienţă. Şi mă oboseşte.
Iar s-a evaporat. Cafeaua.
O lună jumate? Nu ştiu dacă reuşesc.
Mi-e somn.
Mi-e mare.
Mi-e acum.
Tăcerea face parte din dans, zicea un personaj dintr-o carte. Iar vara mi se face mereu dor de Carpentier.
Şi am fost la mare o săptămână, dar nu pot vorbi despre ea. Încă mă simt ca atunci când vii dintr-o călătorie, în jurul tău sunt toate bagajele nedesfăcute, stai şi te uiţi la ele, ai impresia că nu te afli unde ar trebui şi nu-ţi vine să faci nimic. Îţi pui o cafea, închizi ochii şi recompui mirosul sărat al apei.

Astoriando

fragment

Când venise Revoluţia, Oniga stătea pe un scaun din vechea lor bucătărie, trăgea dintr-o ţigară, cu uşa întredeschisă, şi o aştepta pe nevastă-sa, care era plecată în oraş, să-şi facă părul. Şi se uita la televizor, desigur, deja era tămbălău, prin Bucureşti se împuşcau, prin Timişoara erau mulţi morţi, cică venea o coloană de tancuri ruseşti şi spre ei, dictatorul fugise, ce mai, o întreagă nebunie. Acu' şi-a găsit să se ducă să-şi facă părul, parcă aia contează, nu e normală femeia asta, îşi zicea Oniga pufăind din ţigară şi neştiind încă ce să creadă sau ce să simtă despre ce vedea la televizor. De câteva zile îl ţinea confuzia, de când începuse totul. Pe de o parte, se bucura, că doar asculta şi el din când în când Europa Liberă şi ştia că dictatorul lor chiar era dictator, la fel cum ştia că oamenii stăteau la coadă inclusiv la pâine, familia lui nu, că nevastă-sa lucra la cooperativă, era gestionară acolo şi făcea rost de orice, dar alţii da, prin magazine nu găseai mai nimic, ţigările, cafeaua şi ciocolata le luau de la maşinile ungureşti care făceau micul trafic şi opreau în faţa casei lor o dată la două săptămâni, asta dacă aveai bani să le iei, că cei mai mulţi nu prea aveau, la televizor te puteai uita doar câteva ore pe zi, seara se lua curentul şi rămâneau în beznă, precum cârtiţele, bancurile nu îndrăzneau să le spună decât acasă şi atunci trebuia să aibă grijă în faţa cui, că niciodată nu puteai fi sigur cine ascultă şi unde se aude apoi. Şi câte şi mai câte. Pe de altă parte, se întreba ce va fi de atunci încolo cu ei, va mai exista cooperativa, unde va mai lucra nevastă-sa, dar dacă bucata lor de ţară va fi dată ungurilor, dar fabrica la care el era maistru, ce va fi cu ea, şi cine erau ăia care ocupaseră televizunea, bun, de Mircea Dinescu mai auzise el câte ceva, doar era om cult, ce naiba, clar că auzise de Dinescu, dar ceilalţi cine erau? Stai calm, Oniga, că nu se schimbă nimic, io cred că intră armata peste ei cât de curând şi-i învaţă minte, încercase nevastă-sa să-l liniştească, nevastă-sa, căreia îi cam ţâţâia curul şi care, de fapt, încerca să se liniştească pe sine, ea era mare activistă, credea în partid şi în dictatorul lor, deşi în ultimele zile, de când cu tot balamucul acela, nu mai avea curaj să o spună cu gură prea mare, doar lui Oniga îi tot şoptea când erau în faţa televizorului uită-te şi tu ce fac, cum distrug tot, nemernicii ăia, dar de ce dracului nu îi opresc mai repede, că se duce de râpă ţara asta. Ea nu se bucura deloc, nici măcar pe de o parte, ca Oniga, pentru că nu asculta aiurelile alea de la Europa Liberă, chiar dacă însuşi Oniga o făcea proastă din când în când, ei îi plăcea că lucra la cooperativă, făcea rost de orice şi o duceau bine, vecinii o priveau ca şi cum ar fi fost un soi de şefă pe acolo şi se rugau să le facă şi lor rost de una, de alta, doar toate treceau prin mâna ei, ba chiar şi cei mai înstăriţi apelau la ea şi apoi îi aduceau tot felul de atenţii, inclusiv bani, aşa că de ce să se plângă? Că n-aveau ziare şi cărţi nu ştiu de care sau că nu se puteau uita la televizor toată ziua, las' că aşa crescuse şi ea şi uite ce bine ajunsese, ce mare lucru, aveau ziarul Magazin, din ăla aflai tot felul de chestii, ce le trebuia mai mult, de la unguri luau ce nici nu visau să găsească la ei, nici măcar pe sub mână, dar era bine şi aşa, nu?, încerca ea să-l convingă pe Oniga, care nu spunea prea multe, doar pufăia din ţigară şi se uita când la ea, când la televizor. Când lucrurile începură să se cearnă şi deveni tot mai clar că timpul şi-o luase în cap şi nu avea de gând să revină la ce fusese mai-nainte, când însuşi dictatorul fu pus la zid şi împuşcat, lumea începu să se bucure, să iasă pe stradă, chiar şi la ei în sat, chit că nu îi era încă prea clar de ce se bucura. Chiar în faţa casei lor, câţiva adunară un morman de Omagii şi carnete de partid şi le dădură foc. Îşi aruncă şi Oniga carnetul roşu în pălălaia care ardea mai ceva ca atunci când tăiau porcii de Crăciun, dar nevastă-sa doar se prefăcu a-l arunca şi ea, de fapt, îl puse bine într-un şifonier, sub un maldăr de cearceafuri nou-nouţe, pe care le luase pur şi simplu din magazia de la cooperativă, că doar ea se ocupa de gestiunea lor şi se ştie că cine-mparte parte-şi face.

Lumea de lângă noi

Bomba ultimelor zile: bac-ul. Numai că toate discuţiile sunt unidirecţionale şi îi arată cu degetul doar pe elevi, toată lumea uită cine i-a învăţat că se poate copia, că se pot lua note de trecere fără să se spetească, dacă merg la meditaţii în particular şi fac anume semne pe lucrări. Nici nu mă aşteptam la altceva, sunt puţini cei în stare să poarte o discuţie argumentată întoarsă pe toate feţele. Asta înseamnă la noi să iei atitudine: arunci o piatră şi pleci, ce mai contează unde cade, ai spus ce aveai de spus.

Un articol frumos despre atitudini: Berlusconi învins de Verdi.

Aşa-zisul meu slogan cafea oricând, oriunde, oricum prinde viaţă.

În ultima vreme, Bucureştiul e tot mai mult un oraş al extremelor. Pe de o parte, mizeria, câinii, praful, demolările, câinii, claxoanele, aglomeraţia, traficul haotic, câinii, manelele, grătarele unde nici nu te-aştepţi. Pe de alta, oaze de linişte şi cultură. Săptămâna trecută, de exemplu, am fost în Piaţa Enescu, într-o seară, unde era Bucharest Music Film Festival, şi exact asta am simţit: eram într-o oază unde se auzea doar muzică clasică şi arii de operă. În Bucureşti. În stradă. Lume liniştită, în căutare de altceva. La mică distanţă era şi celălalt Bucureşti. Cumva, oraşele astea paralele adunate într-un acelaşi oraş mai mare reuşesc să convieţuiască. Iar oaze din astea mai sunt - câteva exemple aici. Până la urmă, poate că vor deveni majoritare... sau măcar vor ajunge în prim-plan.

Curtea Veche pregăteşte un nou volum al lui Guillermo Cabrera Infante. După Trei tigri trişti, care aş zice că e cartea anului la noi, urmează Nimfa nehotărâtă. Abia aştept să apară...

**
Aş vrea să pot evada câteva zile de lângă calculator şi internet.
Orhan Pamuk mă plictiseşte.
Vreau ultimul CD al lui Rolando Villazon.
Echilibrul vine tocmai din alternanţa bune-rele.
Când răspunzi doar cu glumiţe, inclusiv la lucrurile care necesită rezolvări adevărate, se cheamă că eşti optimist? Eu aş zice că doar superficial.
Lipscaniul şi-a recăpătat istoria. Cândva, acolo era o babilonie, aşa e şi acum, nu ştiu de ce se miră toţi. Doar că haosul de acum e în pas cu vremurile... Dacă pe vremuri acolo era un soi de mare bazar, de ce ne aşteptăm ca acum să fie ordine nemţească, dacă tot plângem după propria istorie? Asta e istoria noastră, ar trebui să ne-o asumăm.
Mi-ar plăcea să pot încetini curgerea timpului din mai şi până prin noiembrie. Prea galopează acum.
Mi-e poftă de krantz, prea puţine cofetării în oraşul ăsta. Are cineva o reţetă de krantz?