Mi-e dor să-mi beau prima cafea pe o terasă dintr-un oraş liniştit, departe de internet, departe de ştiri şi de discuţii de orice fel. Doar să simt cafeaua caldă şi să privesc lumea.
Mi-e dor de oameni care chiar au principii şi nu doar se laudă cu asta.
Mi-e dor să aud valurile şi să simt o rochie uşoară pe piele şi să îmi afund picioarele în nisip.
Mi-e dor de o carte pe care să nu o pot lăsa din mână de la început şi până la sfârşit.
Mi-e dor de zilele când singurele momente (scurte) pe care le petreceam în faţa computerului erau cele în care verificam e-mailul.
Mi-e dor să mă îmbrac frumos şi să merg la un spectacol.
Mi-e dor să mai cred în oameni.
Mi-e dor de un măr verde.
Mi-e dor să mă aşez în faţa paginii albe şi să scriu. Pur şi simplu.
Mi-e dor să ascult un pian live.
Mi-e dor să tac.
Tristeţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu