Într-una
dintre hoinărelile prin anticariatele din centrul vechi, anul
trecut, am dat peste o carte al cărei titlu mi-a atras atenţia
foaaarte repede: Moartea unui dansator de tango. Coperta
alb-negru şi cuvântul tango au fost decisive. Plus descrierea de pe
spate, care zice aşa: Bucureştiul anilor 40 – cu strălucirea
şi mizeria lui, zgomotos, suferind în tăcere, aflat în
situaţia-limită a unei ocupaţii străine. E un oraş care dansează
deasupra unui vulcan. Bordelul „Maria Theresa”, Gara de Nord dau
decorul acestei lumi crepusculare. Aici evoluează prostituate,
artişti de varieteu, gangsteri, agenţi de bursă neagră, ofiţeri
ruşi albi şi roşii. Periferia şi pegra... N-am stat pe
gânduri şi am luat-o. Şi am început-o în aceeaşi seară. Dar la
fel de repede m-am dezumflat...
E
adevărat, e Bucureştiul acelor ani, cel puţin o bucată din el,
dar nu aşa cum mi-am închipuit. Poveştile se înşurubează în
jurul unui personaj numit Gogu Vrabete, o haimana vestită prin
aşa-zisele saloane din jurul Gării de Nord, dansator de tango,
client al bordelurilor din zonă, contrabandist de orice, inclusiv de
cadavre umane. E un personaj bine construit, cu multe detalii, la fel
şi atmosfera acelor vremuri. Povestea e redată prin prisma unui
dosar al Siguranţei, ia forma transcrierilor unor note ale
informatorilor, ale unor înregistrări... iar acesta este unul
dintre aspectele care nu mi-au plăcut. Pentru că forma asta dă un
aer rece întregii relatări, o lipseşte de orice urmă de uman.
Tot
la capitolul nu mi-a plăcut intră limbajul, care îmi pare
împins la extrem. Abundă exprimarea în tonuri de mahala, de
contrabandă, de lichele, de orice de felul ăsta. Sigur că era
necesar, dar e prea mult, oboseşte... Tangoul e un laitmotiv (nu-mi
place cuvântul, dar...) şi încă unul bun, dar nu ştiu dacă
trimiterile la Gardel sunt potrivite, pentru că nu sunt sigură că
în perioada aia bucureştenii ascultau Gardel. În plus, tangoul
european nu prea e la fel cu cel argentinian.
Probabil
că, dacă forma era alta, se schimba totul şi ieşea o poveste mai
apropiată de ce îmi doream. O lume a acelor ani prezentată în
ansamblu, nu doar o bucată din ea, care e ca un fel de viaţă
paralelă cu orice altceva. Nu spun că nu o recomand, în mod sigur,
sunt cititori cărora le va plăcea. Spun doar că mie nu mi-a oferit
ce aş fi vrut.
4 comentarii:
Eu nu am putut sa trec de jumatate. Limbajul este mult prea dur si vulgar pentru gustul meu. Mai ales ca am inceput sa o citesc cu gandul la una dintre cartile mele preferate "corpuri de iluminat" in care stelian tanase a fost .. altfel :)
Da, e prea mult...
Eu nu am citit Corpuri de iluminat, am tot răsfoit-o prin librării şi nu m-a convins să o iau...
Ca si pentru ceilalti cititori care au comentat, limbajul a fost bariera cea mai grea de trecut. Am ponderat serios la un moment dat daca sa pun cartea deoparte sau nu (cred c-am si facut-o pentru o saptamana), dar in cele din urma am terminat-o.
Umorul continuu, accentele suprarealiste care devin normale in perspectiva mahalalei si catharhis-ul lui Vrabete (care se acceelereaza numai foarte tarziu in cursul povestirii) au fost de a ajuns pentru mine sa vreau sa vad unde se termina. In plus, tabloul, asa grotesc cum a fost pictat, nu-mi pare in ansamblu complet iesit din sfera posibilitatilor realitatii in spatiul Bucurestilor (precum nu este strain deloc de flora si fauna din "Clientii lu' Tanti Varvara" de unde imprumuta pe alocuri idei si atitudini).
Da, până la urmă, cred că o să o recitesc. Cred că e genul de carte care necesită recitire... să laşi lucrurile să se aşeze, să dispară prima impresie şi apoi să reiei. Asta simt acum, citind ce ai scris.
Trimiteți un comentariu