Beijo de saudade

Din germană: chibiţ, chibiţi - persoană care asistă la jocul de cărţi al altora, fără să joace.

Tot mai ades am impresia că suntem o naţie de chibiţi. 

... totuşi, americanii au nişte principii de educaţie care ar merita importate. 

superficialitate aroganţă indiferenţă vorbărie multă şi inutilă băşcălie ieftină încercarea de a cumpăra într-un fel sau altul un loc în faţă în rai să vezi doar suprafaţa să te faci plăcut cu orice preţ să spui doar ce ar vrea unii să audă să nu ieşi din rând să nu

Până la urmă, ce înseamnă să (nu) judeci? Uneori, cred că doar ne ascundem după asta, e mai uşor. 

**

Din categoria ce mi-a plăcut azi: Walking is political.

O discuţie despre Bucureşti. Pentru cine are răbdare, desigur. Şi, da, o să-l votez pe Nicuşor Dan. 

**

Jurnalele scrise cu intenţie, conştient, voit profund, voit într-un anume fel... nu mai sunt jurnale. În jurnal, mai mult decât în orice altă formă a scrisului, e nevoie de o anumită sinceritate, de nuditate. Dacă nu eşti în stare de ea, de ce să o mai faci? Vorbesc despre jurnalele scriitorilor, nu despre însemnările celor mulţi şi anonimi. 

Sunt o babă comunistă îmi pare o carte supraapreciată. O să detaliez într-o bună zi. Momentan, sunt într-o buclă în care nu pot să scriu despre cărţi. Se repetă, ştiu. Şi am abandonat câteva cărţi, pentru că mă oboseşte cât sunt de prost traduse. Constat că foarte mulţi îşi închipuie că faimoasa concordanţă a timpurilor există doar în engleză. Nu, dragilor, există şi în limba română. Sau ar trebui să existe. 

**

O uşă care nu e închisă nu înseamnă automat că e deschisă, nu? Adică e riscant să presupui asta.

Au fost multe muzici în săptămâna asta, dar mi-e lene acum. De dimineaţă, m-am întors aici: 

La Dama del Tango

fragmente

Încă nu e miezul nopţii. Printre cuvinte, pahare ciocnite, sticle goale, gesturi ostentative şi cântece şoptite, foşnetul mării continuă să se audă, când mai aproape, când mai discret, într-o alternanţă de sunete care ar putea însemna şi ea o muzică. Doar că nu pare să o asculte nimeni. Toţi sunt prinşi în argumentări, într-o discuţie mai mult sau mai puţin lucidă, mâini întinse peste grămezi de sticle şi pahare, peste scrumiere pline, gesturi aruncate prin cuvinte, de la unul la altul. De câteva minute, mă priveşte calm, un calm pe care mereu i l-am invidiat, un calm care se vede. Realmente. Totuşi, e atent şi la ce se discută, intervine din când în când, două-trei vorbe, foarte punctual, foarte precis, fără alunecări, fără fandări inutile. Doar atât cât trebuie. Apoi revine la mine, cu privirea aceea care trece dincolo de imediat. 

**

Mi-a zâmbit din nou, cu un calm care începea să mă enerveze. Voiam să spună ceva, nu ştiam ce, măcar să-mi reproşeze că i-am răsturnat băutura, orice, doar să iasă din bucla aceea monotonă a zâmbetului indiferent. Nu-mi place când oamenii îşi ascund trăirile în spatele măştilor, fie ele şi zâmbitoare. Prefer să râdă în hohote, să plângă, să strige, să înjure, să... orice, doar să fie vii, să arate că sunt vii. Acordurile unei muzici care nu era a mea au început să se împrăştie în jur. Vanea pusese un CD şi venea cu paharul ei de mojito. Bugge Wesseltoft. Probabil, se gândea că o să stau mai mult, că, în sfârşit, îmi băgasem minţile-n cap şi mă apropiam de o femeie.

- Poţi să mai stai, abia se mai adună lumea, mi-a zis când a pus paharul ei pe masă.

M-a împins uşor la loc pe scaun, iar ei i-a făcut cu ochiul. Şmecher Vanea. Aşa credea. Dar i-am făcut pe plac şi am mai stat.

- Dinainte să cânţi tu aici, a zis ea, brusc, după ce am stat tăcuţi o vreme, eu încercând să-mi dau seama ce aş putea face în seara aceea, chiar nu mai aveam chef să mă întorc la pian, iar ea pufăind liniştită din ţigară. De atunci vin aici.

 - Ah.

Mă simţeam de parcă cineva mă urmărise mult timp cu un binoclu, mă studiase, mă analizase, făcuse liste cu defectele mele, cu ticurile mele, cu temerile mele. 

Exageram.

Şi habar n-aveam de ce mă oprisem la masa ei. Şi de ce acceptasem să mai rămân. Nu aveam chef de palavre, nici de schimburile de replici uşor cretine dintre un bărbat şi o femeie atunci când el nu ştie sigur dacă vrea să o agaţe, iar ea aşteaptă şi nu se hotărăşte să facă primul pas. Nu era cazul, dar acolo am fi ajuns.

- Îţi place Wesseltoft?

- Da, e bun. Eu nu pot cânta aşa, sunt prea legat de clasică. 

- De câţi ani cânţi?

S-a lăsat pe spate pe fotoliul din ratan, ca şi cum abia atunci s-ar fi relaxat cu adevărat.

- De prea mulţi... Pot să iau o ţigară? am întins mâna spre pachetul ei, aveam noroc că nu fuma ţigări din alea subţiri, de femei.

- Sigur.

Am aprins-o, am tras un prim fum cu nerăbdare şi am luat o gură de whisky. Aşa era mai bine. M-am aşezat şi eu mai comod.

- De la opt ani. 

- Uau...

- Aiurea. Dacă era uau, n-aş fi cântat acum aici. Aş fi fost departe, nu? La asta se aşteaptă oricine când aude povestea cu de la opt ani. 

- Să întreb de ce nu eşti? Departe. 

- Nu. Nu cred că e cazul să ne lansăm în genul ăsta de spovedanii, am adăugat repede, apoi am zâmbit, conştient că refuzul meu fusese cam rece.

Dire Straits, Wembley Arena - 1985 (integral)

Soare. Geamuri deschise. Aşteptări. Muzici? Da. Vechituri. Bune. Sună al naibii de frumos.

Eh...

So What

Back to Barenboim - Brazilian Rhapsody

Îmi place Barenboim. Foarte mult. Nu am ascultat încă tot ce a cântat, pentru că sunt muuuulte. Dar îl tot descopăr şi redescopăr. Pentru începutul ăsta de primăvară recomand Brazilian Rhapsody.

Despre album:

Mostră:

O dedicaţie în roşu şi verde

Până la urmă, nu a fost o zi rea (nu, încă nu dorm şi nici nu lucrez): am primit o dedicaţie în culorile care pentru mine înseamnă optimism - roşu şi verde - pe blogul prietenei mele, care pentru mine e un colţişor foaaarte relaxant. Şi am găsit nişte muzici (o să aduc aici unele), şi a fost soare azi, şi am o idee, şi au mai fost, dar încă nu pot renunţa de tot la disimulări... dar una peste alta cred că aş putea face o vreme exerciţiul ăsta al identificării unor lucruri bune.

Vocea caldă a Cesariei şi ritmurile ei de picioare goale pe nisip sunt ideale pentru unele seri... 

L'amour C'est Comme Une Cigarette

Mi-am băut porţia de cafele pe azi, dar ziua nu e gata.

Ştii ce cred? Că mulţi oameni habar n-au să fie fericiţi. 

Şi mă gândeam la povestea aia cu egoismul. Totuşi, nu există garanţii de libertate şi fericire. Şi atunci? Nu rişti niciodată?

Şi dacă aş renunţa la disimulări? Cui i-ar folosi?

Aş vrea un film bun. Dar bun. Şi nu găsesc. 

Între 0.09 şi 0.12 e o străduţă pe care aş vrea să fiu acum. Da, ştiu, franceza...  Dar e o melodie simpatică.

Mă întreb dacă optimismul şi povestea aia cu jumătatea plină se pot învăţa. Şi e prima dată când mă gândesc la modul serios la asta. Poate că aveam nevoie să învăţ de la cineva. Ar putea fi ăsta rostul. 

trebuiesătermintraducereaşinuamchef

Mi-am zgândărit ieri dorul de Portugalia. Şi alte doruri, azi. Iar dorul nu e doar o senzaţie. E mult mai mult. Chiar şi durere fizică, uneori. 

De săptămâna viitoare o să am timp de scris. În sfârşit!
 
măducsălucrez sausăcautunfilm sausăcautmuzici sausă 
defaptartrebuisădorm 

Exerciţii (de sinceritate, pe alocuri)

Cred că îmi place Philippe Sollers. Un interviu pe care l-am găsit întâmplător, după ce am căutat să aflu cine e autorul cărţii pe care am vrut să o arunc şi mă bucur că nu am făcut-o. 

Nu-mi place când nu pot scrie sincer, când trebuie să disimulez, să înfăşor cuvintele în alte cuvinte.

Şi ziceam acum ceva vreme că, uneori, să poţi scrie sincer despre prezent trebuie să scrii doar pentru tine. Adică ferit de alţi ochi. Că mai târziu o să vadă toată lumea, e altceva. Dar un anumit gen de scris, dintr-un anumit moment, implică singurătate. Singurătate nu neapărat prin izolare, ci doar în faţa colii pe care urmează să aşterni unele lucruri. Sinceritatea în faţa colii se pierde atunci când începi să te întrebi ce va spune x citind asta, ce va crede y când va vedea astalaltă... E cea mai mare greşeală. Nu spun că nu trebuie să ţii cont de cititor, dar nu în felul acesta. 

Şi mi-am amintit zilele trecute că dintotdeauna am încercat să creez realităţi alternative, nu ştiu dacă mereu mai bune, dar alternative. Unde lucrurile se întâmplau altfel. Dar undeva pe drum am abandonat exerciţiul acesta. Şi nu ştiu de ce.

Şi chiar am vrut să scriu mai multe. Dar trebuie să reînvăţ sinceritatea în faţa colii.

Mi-e dor de o noapte de vară, pe un balcon, cu pianul în fundal. Ai încercat? Chiar trebuie. Să zaci, pur şi simplu, şi să laşi muzica să intre în tine. Fără grabă, fără gânduri ordonate, fără nimic. Doar pianul şi muzica oraşului, de care nu poţi scăpa. La un moment dat se suprapun şi, cumva, se armonizează. 

Cu picioarele pe pământ

Frunzăream zilele trecute cărţile din bibliotecă şi am dat peste una pe care habar n-am când, de unde şi de ce am cumpărat-o. Prima pornire a fost să scap de ea. Mai apoi am răsfoit-o şi am găsit două rânduri interesante. Am insistat şi am mai răsfoit un pic, iar acum am de gând să o citesc. Concluzia ar fi un soi de nu te pripi. 

Nu se ştie însă nimic de secretele împărtăşite, de scrisorile rupte, de telefoanele clandestine, de alintări, injurii, infamii domestice, icnete răguşite de plăcere, lacrimi sincere, dezmierdări şoptite, astfel apar milioane de breşe în zidul social. Adevăratele memorii sînt cele nescrise.  - cât adevăr...

Încă nu reuşesc să diger toată superficialitatea în aprecierea unui show (politic) altfel ieftin. Să cazi pe spate doar pentru că întrezăreşti un pic de inteligenţă şi prezenţă de spirit şi să iei asta drept geniu politic. Sigur, depinde ce referinţe îţi iei. În cazul ăsta, probabil că sunt unele foarte joase.

Şi în continuare mi-e dor să ies de aici. Dar nu în acelaşi spaţiu mioritic, ci în afara lui. Să văd oameni care îşi pregătesc jardinierele, grădinile, peticul de iarbă din faţa casei sau de pe balcon, asfalt fără gropi şi fără mizerii şi fără câini, trotuare fără maşini şi fără pietoni nevoiţi să o ia pe carosabil, străzi fără claxoane nervoase şi fără şoferi isterici, un oraş fără eterne tranşee sub forma unor şantiere din care nici măcar nu iese ceva, cafenele prin faţa cărora poţi trece fără să te agaţe agresiv vreo fătucă plătită să tragă oamenii înăuntru... şamd, şamd, şamd. Vorba lui JM: Ah, miroase a primăvară! Au reînceput grătarele din faţa blocului. Iar de sub zăpadă au ieşit primele gunoaie! Micule Paris, 'te-n morţii mă-tii!

Nu, n-am un puseu de pesimism, ştiu că există o parte plină în paharul ăla, doar că mi-o doresc mai mare. Partea aia. Cel puţin în clipa asta. 

Şi, dacă tot e o cafenea retro şi dacă tot trebuie compensat accesul de iarnă din dimineaţa asta:

Mi-a plăcut ce zicea cineva la comentariile de la video: I love how these old songs weren't afraid of long instrumental prologues! They took their time. No hurry, no worry. Chiar aşa.

The Very Thought of You

Dimineţi

Song of the day

Visul celtului

Vara trecută, plaja din 2 Mai, soare, sunetul valurilor şi o carte: Visul celtului, Mario Vargas Llosa. Am văzut că mulţi care scriu despre diverse cărţi folosesc expresia am citit-o pe nerăsuflate. Mie mi se întâmplă tot mai rar în ultima vreme să găsesc o astfel de carte, dar Visul celtului a fost una dintre acele puţine dăţi în care chiar pot spune asta.

Nu e niciun secret că Llosa e scriitorul meu preferat. Mi-e greu să fac un top trei, dar în continuare cred că el ocupă locul întâi, aşa că era puţin probabil să mă dezamăgească. Totuşi, am auzit cel puţin un om care spunea că romanul acesta l-a plictisit teribil. Probabil că e doar o chestiune de gusturi. Mie îmi plac mult cărţile care spun ceva şi cele în spatele cărora e o documentare laborioasă. Sunt şi cărţi despre nimic care îmi plac, dar trebuie să aibă un stil şi un ton al naibii de bun, să compenseze.

În Visul celtului e mai mult decât vizibilă pasiunea lui Llosa pentru istorie. De altfel, a existat o vreme în care el a oscilat între a deveni istoric sau scriitor. Unii spun că a învins scriitorul, dar, dacă mă uit atent la ce a scris, eu aş spune că a reuşit să le îmbine frumos pe amândouă.

În stilul deja cunoscut, Llosa urmăreşte pe două planuri narative povestea unui personaj real foarte controversat: Roger Casement. Viaţa acestuia ne poartă în trei zone ale lumii – Congo, Amazonia şi Irlanda -, care şi dau numele celor trei părţi ale cărţii. Pentru a scrie acest roman, Llosa nu s-a dezminţit şi s-a documentat la faţa locului în locurile amintite. Subiectul nu este unul nou – cruzimea şi lăcomia coloniştilor europeni -, dar cartea impresionează, cum spuneam, prin documentarea extraordinară şi prin talentul lui Llosa de a relata lucrurile în aşa fel încât să treacă de graniţa arhivelor şi să te ducă în lumea poveştii. Iar personajul principal este construit minuţios şi dezvăluit treptat, în aşa fel încât personalitatea lui intrigantă chiar te ţine lângă carte şi nu îţi vine să o laşi din mână. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie, nu ştiu alţii cum sunt...

Un interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari, cel care a tradus Visul celtului.

Comentarii

Nu ştiu de ce s-o fi supărat blogger pe mine, dar abia azi mi-a arătat vreo 11 comentarii, unele chiar din februarie... Le-am publicat şi am răspuns tuturor mai devreme. Scuze dacă cineva a crezut că le-am cenzurat sau le-am ignorat, nu fac asta. Pur şi simplu, nu mi le-a arătat până acum... hachiţele blogger. Probabil că o să renunţ la moderare şi le voi lăsa la liber, oricum nu cred să fie vreo problemă. Scuze încă o dată.

Puzzle

oboseală

poftă de cafea

chiar am făcut cafea

culori

frig

somn (restanţe)

dor de muzici

zi lungă

uneori chiar aş vrea să ştiu cum o fi să primeşti totul pe tavă, chiar totul

gerbera albă (frumuseţea simplităţii)

 

Now I have come to the cross-roads in my life. I always knew what the right path was. Without exception, I knew, but I never took it. You know why? It was too damn hard. Dar ştii ceva? Nu ne dăm seama că unele consecinţe ale drumului greşit (şi aparent mai uşor) sunt la fel de damn hard de suportat. 

Kaufmann şi Keenlyside

When She Smiles

Zâmbete albe

Surprinzător câţi oameni cu mentalităţi rurale sunt tocmai printre cei care n-au trăit deloc în rural. Dovadă că unele graniţe şi delimitări sunt cât se poate de artificiale şi de nerealiste. 

Şi adevărul e că uneori mă distrează să îi las pe oameni să judece după aparenţe. Văd cum nu se obosesc să privească dincolo de suprafaţă şi cum, cu mare satisfacţie, emit judecăţi. Sunt atât de convinşi că au dreptate... După care, le arăt cum stau lucrurile cu adevărat, întorc spatele şi plec. 

Iar cineva zicea: iubeşte-mă atunci când merit cel mai puţin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie. Dar câţi sunt oamenii cărora poţi să le ceri asta? 

clişee peste clişee peste clişee peste clişee 

Unele acorduri sunt perfecte doar în căşti. 

În sfârşit, soarele începe să semene a primăvară. Şi lumina nu mai e difuză. Şi mi-e dor să ies din urbea asta haotică şi mizeră. Şi aş mânca un tort, sunt prea puţine cofetării în oraşul ăsta. Şi aş vrea o zi doar pentru hoinăreală. Şi muzica aia o vreau. Şi mă întreb când. Şi am uitat să trimit textul. Şi sigur că lucrurile vor fi aşa cum trebuie de acum înainte. Şi, dacă m-aş raporta prea mult la alţii, pe mine cine m-ar scrie? Şi oare ce mai face H? Şi sertarele goale mai au vreun rost? Şi naivitatea... 

Un zâmbet alb. 

Louis Armstrong Meets Oscar Peterson

Am săpat un pic prin muzicile pe care nu le-am ascultat de ceva vreme şi am dat de un album care, zic eu, se potriveşte foarte bine cu acest weekend: Louis Armstrong Meets Oscar Peterson. E un album înregistrat în 1957, care conţine piese standard din jazz-ul acelor vremuri, mare parte dintre ele considerate romantice. Vocea inconfundabilă a lui Armstrong, plus trompeta lui, plus pianul lui Peterson, plus ritmurile nici prea iuţi, nici prea lente de pe acest album pot face să pară mai cald un weekend de martie altfel încă prea rece. Aici pot fi ascultate bucăţi din songuri. 

Unele se găsesc şi pe youtube.

A fost 1 martie?

Scriam anul trecut de 1 martie, într-un alt colţ de internet, iar anul acesta pot spune la fel:

Din motive lipsite de importanţă pentru textul de faţă, de vreo doi ani, îmi petrec ziua de 1 martie într-o florărie. Nu, nu mă transform în floare, nici măcar în mimoză, ci stau după tejghea. Adică experimentez cum e să fii în poziţia vânzătorului şi să ai de-a face cu toanele cumpărătorilor. Iar asta poate însemna o grămadă de lucruri.

În primele ore ai zice că e amuzant, mai ales dacă ai apucat să bei prima cafea; altfel, n-aş folosi chiar cuvântul amuzant, dar să zicem că e suportabil. Şi când spun primele ore mă refer la un pic după ora şapte. Dimineaţa. Când oamenii încă nu s-au trezit pe deplin, se mişcă mai lent, salută, poate chiar zâmbesc... a se citi nu-au-suficientă-energie-să-fie-nesuferiţi. Sunt dispuşi să facă un gest frumos, nu dezinteresat, dar gest frumos, totuşi. Asta e faza în care încerci să intri în atmosferă, porneşti un radio sau cauţi ceva prin muzica ta, mai aşezi marfa, mai pui un pic de zahăr în cafea... încă mai ai minute de respiro...

... dar nu durează mult, pentru că, în scurt timp, începe nebunia. Florăria se umple, lumea e mai nervoasă, mai grăbită, mai nehotărâtă: aş vrea ceva deosebit, dar nu ambalat aşa, mai bine celălalt trandafir, ba nu, ăla, dar nu cu folie din aceea, roşie, da, cu ce putem combina freziile, altceva nu aveţi, încă două buchete, dar nu la fel, îmi ambalaţi şi mie ghiveciul acesta, dar asta e puţin..., nu, daţi-mi alta, pot să iau de aici, îmi puneţi şi o iarbă din aia, altă hârtie nu aveţi, aş vrea şi eu ceva mai special, că le duc la..., păi cât e firul...

Şi tot aşa, fără să mai apuci să iei din cafea cât e caldă, fără să mai percepi altceva decât voci răstite, nemulţumite, arogante, mâini grăbite, degetul care spune pe aia, ba nu, mai bine pe aia, în timp ce mulţumesc-ul e o raritate. N-ai zice că atâta lume e atentă, brusc, de 1 martie. Şi nici nu e. Totuşi, ce-i mâna pe ei în luptă? Nu atenţia. Ci spiritul de turmă (dacă X duce flori colegelor de job, tre' să duc şi eu), dorinţa de a se pune bine cu „doamna” (învăţătoare, profesoară etc.), încercarea de a intra în graţiile doctoriţei, ale tipei de la bancă, ale celei de la protecţia consumatorului, ale celei de la finanţe, ale celei de la... pe unde o avea de mers fiecare în ziua respectivă. Nu pot să mă duc cu mâna goală, că aşteaptă, pare să fie sloganul de moment.

Agitaţia continuă până spre prânz, când, în sfârşit, ai timp să te aşezi preţ de câteva minute, să mai faci o cafea şi să încerci să îi zâmbeşti tipului elegant, care în clipa aceea e singurul client şi pare altfel. Doar pare. Pentru că, în cazul lui, se dovedeşte că eleganţa e sinonim cu aroganţa. Alege florile cu un aer princiar şi te priveşte de sus de tot, abia dacă ţi se adresează articulat, vorbeşte mai mult prin gesturi, convins că ar fi sub demnitatea lui să comunice altfel cu o oarecare de după tejgheaua unei florării. Recunosc că am fost tentată să dau un efect de bumerang aroganţei lui... dar m-am dovedit o lady şi m-am abţinut. Iar în gând am compătimit-o pe acea EA căreia îi cumpăra flori.

După scurta acalmie de la prânz, urmează un nou val de agitaţie. Vin cei care îşi duc copiii la şcoală după-amiaza şi cei care încep să se întoarcă de la joburi, de la cumpărături, de la plimbare sau de pe unde or mai fi hoinărit. Unii grăbiţi şi pretenţioşi, alţii doar grăbiţi, alţii doar pretenţioşi, unii morocănoşi (tre' să îi iau măcar o floare, să nu se supere, că aşa-s femeile), alţii mai veseli (iau şi eu pentru nevastă-mea, altfel nu mai văd ciorbă caldă o săptămână), unii nehotărâţi (vreau şi eu ceva pentru soacră, ce credeţi dumneavoastră – de parcă florile ar fi împărţite în felul ăsta), alţii categorici (trandafiri roşii, domnişoară, că roşu e...), unii cu bani mulţi (un aranjament mai deosebit, nu contează preţul), alţii cu adevărat bine intenţionaţi (un fir frumos, merită şi ea, dar nu pot mai mult), pentru alte „doamne” (învăţătoare, profesoare etc.), pentru mamă, nevastă, mamaie, soacră, fiică, soră, prietenă, naşă, vecină, tanti de la frizerie...

Uite-aşa o ţii până seara, când nu-ţi mai simţi spatele şi mâinile şi când juri că nu mai vrei să vezi flori măcar o săptămână şi nici oameni, că ţi-a ajuns, deşi, în general vorbind, îţi plac şi florile, şi oamenii. Dar abia aştepţi să ajungi acasă, la căldură, la baia fierbinte, la muzica ta, la paharul cu vin şi la LINIŞTE. Brusc, virtualul îţi pare ideal, pentru că acolo poţi să îţi apropii lumea doar atât cât simţi nevoia, nu te mai agresează nimeni mai mult decât permiţi, ba chiar poţi să faci un elegant shut down atunci când ai chef şi să revii tot când ai chef.

A fost 1 martie? O fi fost...