fragmente

Încă nu e miezul nopţii. Printre cuvinte, pahare ciocnite, sticle goale, gesturi ostentative şi cântece şoptite, foşnetul mării continuă să se audă, când mai aproape, când mai discret, într-o alternanţă de sunete care ar putea însemna şi ea o muzică. Doar că nu pare să o asculte nimeni. Toţi sunt prinşi în argumentări, într-o discuţie mai mult sau mai puţin lucidă, mâini întinse peste grămezi de sticle şi pahare, peste scrumiere pline, gesturi aruncate prin cuvinte, de la unul la altul. De câteva minute, mă priveşte calm, un calm pe care mereu i l-am invidiat, un calm care se vede. Realmente. Totuşi, e atent şi la ce se discută, intervine din când în când, două-trei vorbe, foarte punctual, foarte precis, fără alunecări, fără fandări inutile. Doar atât cât trebuie. Apoi revine la mine, cu privirea aceea care trece dincolo de imediat. 

**

Mi-a zâmbit din nou, cu un calm care începea să mă enerveze. Voiam să spună ceva, nu ştiam ce, măcar să-mi reproşeze că i-am răsturnat băutura, orice, doar să iasă din bucla aceea monotonă a zâmbetului indiferent. Nu-mi place când oamenii îşi ascund trăirile în spatele măştilor, fie ele şi zâmbitoare. Prefer să râdă în hohote, să plângă, să strige, să înjure, să... orice, doar să fie vii, să arate că sunt vii. Acordurile unei muzici care nu era a mea au început să se împrăştie în jur. Vanea pusese un CD şi venea cu paharul ei de mojito. Bugge Wesseltoft. Probabil, se gândea că o să stau mai mult, că, în sfârşit, îmi băgasem minţile-n cap şi mă apropiam de o femeie.

- Poţi să mai stai, abia se mai adună lumea, mi-a zis când a pus paharul ei pe masă.

M-a împins uşor la loc pe scaun, iar ei i-a făcut cu ochiul. Şmecher Vanea. Aşa credea. Dar i-am făcut pe plac şi am mai stat.

- Dinainte să cânţi tu aici, a zis ea, brusc, după ce am stat tăcuţi o vreme, eu încercând să-mi dau seama ce aş putea face în seara aceea, chiar nu mai aveam chef să mă întorc la pian, iar ea pufăind liniştită din ţigară. De atunci vin aici.

 - Ah.

Mă simţeam de parcă cineva mă urmărise mult timp cu un binoclu, mă studiase, mă analizase, făcuse liste cu defectele mele, cu ticurile mele, cu temerile mele. 

Exageram.

Şi habar n-aveam de ce mă oprisem la masa ei. Şi de ce acceptasem să mai rămân. Nu aveam chef de palavre, nici de schimburile de replici uşor cretine dintre un bărbat şi o femeie atunci când el nu ştie sigur dacă vrea să o agaţe, iar ea aşteaptă şi nu se hotărăşte să facă primul pas. Nu era cazul, dar acolo am fi ajuns.

- Îţi place Wesseltoft?

- Da, e bun. Eu nu pot cânta aşa, sunt prea legat de clasică. 

- De câţi ani cânţi?

S-a lăsat pe spate pe fotoliul din ratan, ca şi cum abia atunci s-ar fi relaxat cu adevărat.

- De prea mulţi... Pot să iau o ţigară? am întins mâna spre pachetul ei, aveam noroc că nu fuma ţigări din alea subţiri, de femei.

- Sigur.

Am aprins-o, am tras un prim fum cu nerăbdare şi am luat o gură de whisky. Aşa era mai bine. M-am aşezat şi eu mai comod.

- De la opt ani. 

- Uau...

- Aiurea. Dacă era uau, n-aş fi cântat acum aici. Aş fi fost departe, nu? La asta se aşteaptă oricine când aude povestea cu de la opt ani. 

- Să întreb de ce nu eşti? Departe. 

- Nu. Nu cred că e cazul să ne lansăm în genul ăsta de spovedanii, am adăugat repede, apoi am zâmbit, conştient că refuzul meu fusese cam rece.