Zâmbete albe

Surprinzător câţi oameni cu mentalităţi rurale sunt tocmai printre cei care n-au trăit deloc în rural. Dovadă că unele graniţe şi delimitări sunt cât se poate de artificiale şi de nerealiste. 

Şi adevărul e că uneori mă distrează să îi las pe oameni să judece după aparenţe. Văd cum nu se obosesc să privească dincolo de suprafaţă şi cum, cu mare satisfacţie, emit judecăţi. Sunt atât de convinşi că au dreptate... După care, le arăt cum stau lucrurile cu adevărat, întorc spatele şi plec. 

Iar cineva zicea: iubeşte-mă atunci când merit cel mai puţin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie. Dar câţi sunt oamenii cărora poţi să le ceri asta? 

clişee peste clişee peste clişee peste clişee 

Unele acorduri sunt perfecte doar în căşti. 

În sfârşit, soarele începe să semene a primăvară. Şi lumina nu mai e difuză. Şi mi-e dor să ies din urbea asta haotică şi mizeră. Şi aş mânca un tort, sunt prea puţine cofetării în oraşul ăsta. Şi aş vrea o zi doar pentru hoinăreală. Şi muzica aia o vreau. Şi mă întreb când. Şi am uitat să trimit textul. Şi sigur că lucrurile vor fi aşa cum trebuie de acum înainte. Şi, dacă m-aş raporta prea mult la alţii, pe mine cine m-ar scrie? Şi oare ce mai face H? Şi sertarele goale mai au vreun rost? Şi naivitatea... 

Un zâmbet alb.