amintirea unei veri care nu s-a întâmplat

Întotdeauna am funcţionat mai bine noaptea. Noaptea învăţam, noaptea scriam, noaptea citeam, noaptea ascultam muzică; paradoxal, noaptea vedeam şi auzeam totul mai clar.

Am observat ceva, mergând cu trenul. Peste tot, în câmp, pe dealuri, pe unde erau chiar şi doar câteva case risipite, se iţea câte o biserică. Sunt zone unde aproape tot e în paragină, numai ici-colo se vede câte ceva funcţional, dar avem biserici. Multe biserici. Om fi chiar atât de credincioşi? Nu ştiu, e ciudat, ca într-un film suprarealist. 

A plouat în reprize.

Unele gesturi sunt fără întoarcere, ştii, ca la drumurile alea unde îţi iei bilet doar dus, nu retur.

Or fi apărut castanele?

**

- Miroase a cafea? Ţi-e dor de politica de acasă, stranger?

- Oh, nu, voiam doar să văd ce mai e prin lumea reală.

- Şi ce mai e prin lumea reală? Turnătorii, chestii din astea?

- Mda... Ştii, încă mă uimeşte amploarea fenomenului. Atât de mulţi dobitoci. Cât de mare putea fi tentaţia de a turna pe oricine, încât să nu vezi şi reversul medaliei?! Sau cât de credibil şantajul? Curios e că şi acum sunt destui care cad în capcană... Mult prea mulţi, după tot ce s-a întâmplat. Joaca de-a spionii, oh, Doamne, câtă naivitate. Îţi vinzi sufletul şi nici măcar nu ştii pe ce sau de ce. 

- Oamenii cred în poveşti prefabricate, le place să îşi închipuie că vor fi şi ei istorie cândva. Cei care nu sunt în stare să se remarce prin ceva. Şi sunt foarte nesiguri pe ei. Iar ziariştii... Citeam că sunt destui şi prin breasla asta a voastră. Nu-ţi mai e suficient ce faci? Vrei să te întorci la îngrădiri? Vrei să trăieşti senzaţionalul, nu doar să scrii despre el? De ce?

- Nu ştiu... Cred că ăsta e anul în care presa românească a rămas în pielea goală. Şi-a pierdut credibilitatea pas cu pas, ca şi cum s-ar fi dezbrăcat pe rând de câte o haină. Unele lucruri se ştiau de mult timp, dar se vorbea despre ele doar discret, în anumite cercuri. Şi, atâta timp cât nu deveneau oficiale, cât nu erau spuse în gura mare, încă mai sperai să nu fie adevărate, să fie şi un dram de legendă în ele. Cred că trebuia să vină şi momentul ăsta, deşi încă nu s-a spus tot. De fapt, sunt curioasă dacă vreodată se va termina, dacă vom ajunge ziua în care vom scăpa de tot ce a însemnat perioada aia.

- Da... Hai să amânăm politica pe altă zi, e prea frumoasă dimineaţa asta. Ce vrei să facem azi?

- Mmmm, mergem în Wiesbaden? am clipit a mimoză.

- Wiesbaden să fie!

Şi ne-am dus. Şi nu ne-a deranjat nimeni şi nimic. Aceea e ultima zi pe care mi-o amintesc frumoasă acolo, pentru că duminica ce a urmat a fost marcată de bagaje, de încercarea mai mult sau mai puţin reuşită de a nu ne gândi că urmează distanţa, de discuţii trunchiate de gânduri care se doreau spuse, dar care se retrăgeau în ultima clipă, şi de senzaţia de sufocare pe care asta mi-o dădea.

Iar acum mă uit la pozele făcute în acea zi perfectă şi mă întreb dacă fericirea se repetă, dacă mi-e permis să îmi doresc încă o clipă de noroc. Dar viaţa nu se repetă... 

Azi dimineaţă am găsit, în sfârşit, un e-mail. Scurt şi evaziv. Fără explicaţii, fără scuze. Cinci cuvinte aruncate în virtual fără haina sentimentului pe ele. Le-am simţit reci când le-am citit.

(fragment din ceea ce, până la urmă, nu va fi decât amintirea unei veri care nu s-a întâmplat)

**

Cafea. 

Lumină difuză.

Muzică în surdină.

Gânduri dezordonate. 

Zaruri. 

Nu neapărat în ordinea asta. 

Play.