Unele zile aleargă pe lângă mine sau prin mine, pur şi simplu, le văd când deja sunt în spatele meu, căzute pe trotuar, bucăţi ireversibile de viaţă. E o goană absurdă, pentru că nici măcar nu e vorba de o competiţie...
Plouă. Iar. Plouă cu dimineţi închise între nori, cu vise întrerupte înainte de vreme, cu dor de soare blând, cu gânduri reprimate în spatele tăcerii, cu miros de portocale şi cafea. Cana fierbinte, urechea în căutarea songului potrivit, ziare, pleoape leneşe, trecere în revistă a discuţiilor. Matinal ritual devenit necesitate. Şi răsfăţ.
Ieri am văzut primii brazi... Şi am luat castane. Mda, am uitat de ele.
Într-o zi cred ca o să mă apuc să dau cu nişte vopsea pe clădirile de vizavi, că prea mă irită griul ăla. E de-a dreptul enervant. Îmi împiedic privirea în el şi îmi fură bruma de optimism de care fac rost din când în când.
Şi mă oboseşte agitaţia unora, în decembrie. Bucurie zgomotoasă. Oarecum disperată chiar.
Eşti tristă? a fost o întrebare cu care m-am întîlnit ieri pe holul de la lucru. Era cinicul.
Nu, doar plictisită. Şi uşor obosită. Cred că am bravat un pic. Sunt momente când nu suport ca alţii să dea buzna în sufletul meu.
Nu-mi găsesc ritmul în dimineaţa asta.