Zilele astea am văzut ceva mai mulţi oameni veseli, oameni care fac gesturi drăguţe pentru cei mai puţin norocoşi, am văzut feţe care şi-au adus aminte să zâmbească... Am văzut copii curioşi şi nedumeriţi că nu îl pot lua pe Moşul ĂLA din vitrină, oameni mari puşi în încurcătură de întrebările lor încuietoare, am văzut ceva mai multe lumini şi câteva culori care se repetă. Am văzut oameni care s-au reunit iar în jurul discuţiilor, aşa cum până nu cu mult timp în urmă îmi doream să îi văd şi să mă alătur lor. Am văzut sclipiri în ochii unora, doar că tardiv... E plăcut să vezi lumea ceva mai destinsă, numai că eu nu mai simt nevoia să intru în mijlocul ei. Cândva aş fi vrut. Acum îmi e de ajuns să o văd. Nu sunt tristă, nu mai simt singurătatea, dar nici să ader la vreo turmă nu mai pot. Mi-e bine aşa cum sunt. Fericirea mea e mai discretă şi derivă din a lor. Cred că am mai spus asta odată... Recunosc că aş vrea să fiu în altă parte, nu în urbea asta conservatoare si încremenită într-un timp oarecare. Poate de aici nevoia de a sta cuminte în colţul meu şi lipsa de entuziasm vizavi de grupurile la care aş putea deveni parte. Până şi pe internet mai am un singur colţ în care mai silabisesc zilnic câte ceva. Nimic important, nimic ce merită atenţie, doar act de prezenţă, banala nevoie de a aparţine, despre care am mai spus. Prin celelalte cotloane doar întredeschid uşa, arunc o privire şi plec. Cu toate că în unul dintre locuri e lume care mi-e dragă, lume de care mă leagă multe, frumoşii nebuni... Dar undeva s-a rupt ceva şi nu se mai leagă, nodurile nu funcţionează întotdeauna. Iar a doua şansă nu există, a doua şansă nu înseamnă decât conştientizarea şi repetarea aceleiaşi greşeli.
Poate o fi semn că îmbătrânesc. Da, nu râde!
Mi-ar fi plăcut câteva zile la munte, în mijlocul zăpezii, departe de lume...
Mă gândeam... ce simplu ar fi dacă am putea să ne edităm viaţa. La fel ca atunci când scrii ceva, îţi dai seama că ai greşit sau că nu e chiar ce vroiai, dai un EDIT şi gata, s-a rezolvat. Hehe, da, ar fi mult prea simplu.
Şi îmi stăruie în minte un song, de câteva zile, nu reuşesc să scap de el. Inconştient, probabil că nu vreau să scap, altfel aş reuşi.
O să fie primele sărbători pe care le fac singură, după muuult timp. Altădată m-ar fi speriat sau m-ar fi enervat gândul ăsta. Acum, departe de mine vreuna din senzaţiile astea. Sunt foarte liniştită. Suspect de liniştită. Ba chiar cred că aveam nevoie de asta. La urma urmei, e un lux să poţi face doar ce vrei, să nu depinzi de poftele şi de cheful nimănui. Şi abia aştept să iau bradul, să miroasă toată casa. Şi să pun luminiţele, şi să miroasă a dulciuri făcute de mine şi a vin aromat... Da, simplitatea se învaţă greu, dar poate fi frumoasă.