Prima cafenea cunoscută în Bucureşti apare documentar în 1667, în vremea domnitorului Radu Leon. Era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost oştean (ienicer) în garda palatului împărătesc din Constantinopol şi se afla în apropiere de Hanul Şerban Vodă de mai târziu, în locul căruia s-a construit mai apoi palatul Băncii Naţionale. Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce înseamnă local public în care se poate bea cafea, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun. Slujbaşul domnesc care avea în grija lui cafeaua, zahărul, ibricele, filigenele (ceaşcă turcească, fără toartă, în care se servea cafeaua), zarfurile (suport metalic lucrat în filigran, în care se aşeza ceaşca de cafea), precum şi obligaţia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-başa sau vel-cafegiu şi avea un loc precis în alaiul ce primea sau însoţea pe domnitor în anumite ocazii.
În 1781 Alexandru Ipsilant dădea voie lui Ştefan Altîntop să construiască o prăvălie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curţii domneşti, pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a familiei, cu obligaţia să dea stăpânei locului câte 10 taleri chirie pe an. Apoi, în 1791, când acordă cafegiului domnesc privilegiul de „a ţine în Bucureşti trei cahvenele cu tahmisul (locul unde se prăjea şi se râşnea cafeaua) lor, scutite de toate dările pe care le plăteau celelalte prăvălii”. În timpul ocupaţiei austriece, Divanul ţării admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele alte vorbe, adică probleme politice. Vânzătorii de cafea, precum şi cei care ţineau prăvălii de cafenea, înmulţindu-se cu timpul, s-au constituit în breaslă. Cum fiecare breaslă avea o anumită zi în care-şi sărbătorea patronul şi paznicul, breasla cafegiilor făcea această manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul dătător de viaţă), numită de locuitori Izvorul Tămăduirii, construită de Nicolae Mavrocordat, dincolo de capul Podului Mogoşoaia, în apropierea spitalului Filantropia.
Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se găsea în dreapta fostului Teatru Naţional, pe strada Cîmpineanu, colţ cu Calea Victoriei. În cafeneaua lui Fialkowski se întâlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi, profesori, artişti, scriitori, jurişti, poeţi, iar Constantin Bacalbaşa spunea că Fialkovski nu mai era doar o cafenea, ci ajunsese o adevărată instituţie. Vestita cafenea îşi sfârşeşte viaţa odată cu moartea patronului (1898), după care localul este închiriat şi transformat în restaurant.

Am selectat câte ceva din istoria cafenelelor de la noi nu numai pentru că sunt amatoare de cafea şi mi-aş dori un astfel de local, ci şi pentru că îmi plac istoriile unor clădiri vechi. Nu mă plictisesc niciodată citind despre ce a fost cândva în anumite clădiri, despre cum arătau altădată unele străzi din Bucureşti, de exemplu… Acum vreo doi ani, văzând nişte poze făcute de mine prin Germania, o prietenă îmi reproşa că din ele lipeşte viaţa, lipsesc oamenii, pentru că erau mai mult clădiri de tot felul. Parcă ai fi singurul supravieţuitor al unei nenorociri, în pozele tale e doar piatră, clădiri, străzi goale… unde sunt oamenii? Am încercat să-i explic că uneori prezentul şi lumea lui pot fi banale, iar clădirile alea în sine înseamnă oameni, în spatele lor e mai multă viaţă decât pare, e viaţa a generaţii întregi care au trecut pe acolo… Când văd o clădire veche îmi place să îmi închipui cum arăta când a fost construită, cum erau interioarele, ce fel de oameni o locuiau, cum trăiau, încerc să aflu ce stil arhitectonic are. Există anumite laturi ale istoriei care mă atrag. Asta e una dintre ele.
Am văzut acum câteva seri o emisiune la tvr2 despre un proiect al studenţilor de la Arhitectură, din Bucureşti, prin care încearcă să găsească fonduri pentru restaurat diverse clădiri vechi din oraş. Mi-a plăcut mult ideea. Iar zilele astea am văzut într-o librărie o carte cu istoria vechilor străzi ale Bucureştiului… ceva de genul ăsta. O să o iau luna viitoare. Văzusem şi altele, dar asta pare ceva mai bine documentată.
Mda, mi-e dor de Bucureşti… Îmi pare rău că atunci când eram acolo n-am avut timp pentru tot felul de lucruri pe care aş fi vrut să le fac. Cu TM nu reuşesc să mă identific, orice aş face. Bucureştiul e haotic, e mizerabil pe alocuri, poate fi nesuferit, dar are acel ceva, amestec nedefinit de parfum de Epocă, cafea turcească, promenadă, mosc, veri toride şi şerbet, terase cu iz de şuete politice, sunet de gramofon… imposibil de spus într-un cuvânt. Da, faimoasa dezordine orientală şi-a lăsat amprenta pentru totdeauna şi oricât ne displace face parte din noi. De partea astalaltă, TM nu are arome, e mai sobră, chiar foarte rece. Te ţine la distanţă şi nu îi place să se exteriorizeze. Plăteşte tributul datorat modernizării premature şi disciplinei catolice. Totul are un rost, e practic, e ordonat, e la locul lui. Enervant de introvertit. Te obligă să te maturizezi, să nu fii copil nici o zi peste cât trebuie. Asta observam la vreo două luni după ce am ajuns aici şi constat că impresia mi-e neschimbată şi acum, după aproape doi ani. Da, în curând se fac doi ani… cât de repede aleargă timpul !

Uf, iar m-am întins la vorbă, cafeaua s-a dus, iar afară s-a luminat. Mă rog, e un fel de a spune, pentru că e tot noros, deşi nu se îndură să ningă.