Azi şi ieri a fost cald. Spre 11 grade, senin, plăcut... Şi asta a venit la fix, mai aveam un pic şi nu mai suportam lumina aia difuză de iarnă. Chiar dacă nu o să ţină mult, a fost suficient, un respiro... Am profitat şi m-am plimbat. Şi m-am oprit într-o librărie, deşi am încercat să mă abţin. M-am împiedicat de o carte, cum era de aşteptat. M-a atras titlul şi coperta. Iar când am răsfoit-o am găsit unele pasaje care m-au convins. Cel puţin o lună nu o să am timp să o citesc, dar aveam nevoie de ea, aveam nevoie de ceva care să fie diferit de cotidian, de balastul în care mă învârt zilnic. Măcar să îmi reamintesc că există ceva diferit.
Mda, posibil să revin asupra ei după ce o parcurg. Mai devreme am încercat să găsesc un soi de recenzie a ei pe net. Mai bine nu o făceam... Din nou, aceeaşi incapacitate de exprimare, de exteriorizare, acelaşi text postat de cineva şi copiat apoi repetitiv de alţii. Învăţaţi să vorbiţi, oameni buni, să descrieţi ce vedeţi, ce simţiţi, să vă spuneţi părerea! Dacă nu ai nimic original de spus, mai bine taci, de ce să alegi să repeţi ca papagalul ce a spus altul... Într-o bună zi o să ne rezumăm să ne imităm unii pe alţii, ca maimuţele.

(Iar unii încearcă să mă atragă în nu ştiu ce comunitate a bloggerilor din oraşul ăsta. NU VREAU. Nu îmi plac turmele, nu îmi place să fiu parte dintr-o adunătură decât dacă şi cât aleg eu să fac asta. Există nişte limite în privinţa asta de care nu îmi place să trec. Şi mă irită familiaritatea deplasată la care se ajunge uneori, pentru că în astfel de cazuri grupul te alege pe tine, nu tu pe el. Nu-mi place să fiu legată prea mult, vreau să pot pleca atunci când simt nevoia, să nu mă simt obligată să rămân... În plus, n-am nici cel mai mic chef să scriu despre oraşul ăsta la modul civic, nu în timpul meu liber. E de ajuns că fac asta aproape 10 ore pe zi. În restul orelor vreau să fac doar ce îmi place, fără regulile impuse de alţii, e doar timpul MEU.)

Uf, pare că aş fi supărată. Nu, nu sunt, doar că am momente când aleg să resping prin tăcere. Ştiu că vorbele explicite ar jigni şi aleg să nu le rostesc. Fac doar un pas înapoi şi pun o barieră invizibilă între mine şi acei ei.

Există întrebări pe care le poţi pune doar în anumite momente şi, uneori, nu ţi se dă decât o şansă. Dacă nu pui întrebarea la timp, pierzi ocazia. Două fraze care mi-au plăcut, din carte. E genul de adevăr simplu, de situaţie des întâlnită, dar pe care puţini îşi bat capul să o pună în cuvinte sau să o spună cu voce tare. Linişte în octombrie. Aşa se cheamă cartea. Şi e scrisă de un bărbat. Da, există şi bărbaţi care vorbesc despre dragoste şi despre ce simt. Nu tuturor le e frică să se dezbrace. Un tip îmi spunea odată: Bărbaţii scriu mai mult proză scurtă, noi n-avem coaie pentru un roman. Există şi excepţii, desigur, dar... Totuşi, dacă mă gândesc suficient, cele mai bune romane pe care le-am citit sunt ale unor bărbaţi. Aşa că afirmaţia lui nu prea stă în picioare. Atâta doar că cei care preferă să pozeze în macho, care vor să pară mai bărbaţi fugind de sensibilitate ies mai mult în evidenţă. Dar asta nu înseamnă că cei diferiţi de ei nu există. Nu...
M-a prins un song de aseară, nu îmi iese din cap.
Să mai fac o cafea? E târziu...
Mi-am adus aminte de o discuţie de azi, de la cafea, şi mă întreb: oare dacă nu ar exista anumite reguli, cât ar mai rezista monogamia? Eu zic că suntem monogami (atât cât suntem...) doar pentru că ne sunt impuse nişte limite. Şi când spun monogamie nu mă gândesc la căsătorie, ci la relaţii, pur şi simplu. Ne tot amăgim că avem monogamia în sânge, dar nu e aşa...
Mmhmmm, mai bine mă apuc de învăţat, că plânge cursul ăla după mine.
Eh, bună era cafeaua aia, totuşi.
Şi iar am uitat să iau hârtie foto.