Nu suport voci în dimineaţa asta. Trompeta lui Chris Botti e perfectă....
Somn puţin, pleoape grele, o zi încărcată stă lăbărţată în faţa mea, o discuţie lăsată suspendată în cuvinte grele aşteaptă, o bucată de soare difuz îmi face semn prin geam.
Îmi trebuie un dead-line, altfel nu sunt suficient de disciplinată în privinţa aia. După examene îl stabilesc...
Când nu poţi să eviţi rutina, ce faci?
Căutam ieri ceva şi am realizat că roşu-negru, roşu-verde, alb-negru etc. sunt combinaţii banale, previzibile. Pastelul e ideal. Pastelurile echivalează cu o femeie în lenjerie sexi, pe când combinaţiile alea categorice sunt ca una gata dezbrăcată. Uneori e bine şi aşa, de cele mai multe ori, nu.
Iar 1 şi cu 1 nu fac mereu 2. Se întâmplă şi să rămână, pur şi simplu 1 şi cu 1, atât.
Trebuie să caut un CD şi cu Botti. Cred că suna foarte fain la o calitate bună. Simplitatea trompetei cred că echivalează pe undeva cu cea a pianului.
Mi-e dor de căpşuni. Fără zahăr, fără frişcă, doar căpşuni.
Cred că o să intru într-un buzunar al zilei de azi, să stau discret acolo, altfel cuvintele alea grele o să-mi cadă şi parcă n-aş vrea încă.