Pauză. Am în cap numai aiureli din cursul ăla. Cine m-o fi pus să mă leg la cap...
Iar am dormit puţin, am nisip în ochi.
Cafea (a doua), căşti, play.
Oare ce zice fumândul despre povestea cu interzis fumatul în localuri? Poate ar trebui să îl întreb. Sau poate că nu... Sunt lucruri pe care e bine să le laşi să îşi urmeze cursul, să nu le dezgropi.
Iar să răspunzi la provocări poate fi riscant.
Vecinii mei cântăreţi par să fi revenit din vacanţă, se aude acordeonul şi vocea de manelistă a ăleia.
Curăţasem mai devreme mesajele de sărbători din telefon şi mă gândeam că obiceiul ăsta e cât se poate de stupid şi de ipocrit. Sunt oameni cu care n-ai vorbit de cine ştie când, poate şi de o juma’ de an, dar care, brusc, te fericesc cu un SMS formal. Ca să nu mai spun de alea care nici nu ştiu de la cine sunt... La câţi oameni sunt nevoită să dau numărul, cine îi mai ştie pe toţi?! Cel puţin de revelion am reuşit să mă abţin de la stereotipia asta. N-am trimis şi n-am răspuns. Cine se supără, să îi fie de bine, cu atât rămâne. De la singura persoană de la care mi-aş fi dorit nu a venit niciun semn. Miracolele nu se repetă, nu? Conştient nici nu aşteptam, de asta şi zic mi-aş fi dorit. Singura dată când s-a întâmplat m-a luat prin surprindere. A fost nevoie de accidentul ăla stupid, ca telefonul să sune şi să schimbăm câteva replici insipide. De ce se simt oamenii obligaţi la solidaritate când se întâmplă ceva rău? De ce doar atunci realizează că toate se pot termina într-o clipă şi mâine se poate să nu mai vină? Nu e mai bine să profiţi de orice ocazie şi să trăieşti ACUM? Mda, uite că sunt şi filosof de ocazie.
Iar e un cer bosumflat. Nu numai că nu mai ninge, dar azi noapte a plouat. Îmi închipui ce gheţuş o fi pe trotuare... Vreme scăpată de la balamuc. Atrage muzică lentă, care alunecă, lascivă oarecum. Chestie de imaginaţie.
Uite că s-a pornit iar ploaia...