Tangoul a apărut în zona săracă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, în suburbiile din Buenos Aires. Iniţial, a fost un dans exclusiv al barbaţilor. Era vorba despre emigranţii europeni care, la începutul secolului XIX, au invadat capitala Argentinei şi pentru care nu existau suficiente femei. La vremea respectivă, doar 1 din 10 persoane din Buenos Aires erau femei. Originea cuvântului nu este clară. Unii spun că provine de la tobele africane (tan-go), alţii de la latinescul tangere (a atinge). Cert este că tango a început ca o muzică interpretată la bandoneon, pian şi chitară. A urmat apoi dansul, care a apărut în bordelurile din Buenos Aires. Cum cei care se învârteau pe acolo erau de naţii foarte diverse, aveau probleme în a se înţelege, aşa că, în timp, s-a dezvoltat un mod de comunicare non-verbală, cu conotaţii sexuale, prin intermediul tango-ului. O coregrafie care abuna în gesturi lascive şi temperamentale.
Ziceam de bandoneon… Spre suprinderea mea, oarecum, acest instrument a apărut în Germania. Surprinderea constă în faptul că e ţara cu oamenii cei mai rigizi şi mai reci pe care îi ştiu, cei mai puţin potriviţi cu temperamentul adecvat tangoului. Şi zic doar oarecum pentru că, totuşi, bandoneonul are ca strămoş acordeonul, tipic nemţesc. Emigranţii germani au fost cei care l-au dus în Argentina. Acum înţeleg şi de ce stilul arhiteconic întâlnit în câteva oraşe din Germania, stil care pe mine m-a cucerit, se regăseşte în Buenos Aires. Nu, în niciun caz nu e vorba de stilul medieval nemţesc, ci de cu totul altul.
Revenind la tango, în Europa a prins cel mai repede în Franţa, desigur. Nemţii îl considerau vulgar, indecent şi lipsit de gust. Lucru care nu mă miră, venind din partea lor. Trebuie să ai măcar un pic de pasiune în tine, ca să simţi tangoul...
Iar într-o bună zi tot o să ajung în Buenos Aires.